În special în preajma sărbătorii Naşterii Domnului avem ocazia să privim şi să medităm la imaginile ce înfăţişează evenimentul acesta în diferite ipostaze, cum ar fi scena plină de taină a Pruncului din iesle, siluetele magilor cu steaua, ale păstorilor cu marele cor de îngeri sau scena fugii în Egipt când, în noapte, se disting chipurile ostenite de drum, al unei Maici ce strânge iubitoare un Prunc la sân şi al unui cucernic protector. Atunci parcă şi măgăruşul de povară simte că este părtaş la o misiune sfântă în care sunt prezente, deodată, ameninţarea celui rău, căutând Pruncul să-L ucidă, ca Şi atotputernica grijă a lui Dumnezeu.
Şi toate aceste chipuri ne aduc în atenţia noastră nu doar pruncul Iisus, ci şi întreaga Lui familie, adică Sfânta Lui Maică, dreptul Iosif, Zaharia Şi Elisabeta, părinţii Înaintemergătorului Ioan, apoi strămoşii după trup ai Domnului, pentru ca mai târziu, după ce Mântuitorul îşi începe activitatea în lume, familia din jurul Său să capete noi dimensiuni. Apar mamele şi fraţii spirituali (Luca 8, 21), apare marea familie a Bisericii care avea să se întindă peste ţări şi peste veacuri incluzându-ne azi și pe noi.
Dar să ne îndreptăm de data asta atenţia exclusiv asupra familiei restrânse, trupeşti, a Domnului Iisus Hristos pentru că este şi în această privinţă plină de semnificaţii ce ne pot ajuta să-L cunoaştem pe Domnul mai bine, înţelegând mai profund Taina Întrupării Sale.
Să privim mai întâi la strămoşii după trup ai Pruncului din iesle!
Vedem o primă taină dezvăluindu-se omenirii: în ea se împleteşte ca în nicio altă familie de pe pământ, omenescul cu dumnezeiescul, firescul cu miraculosul, umbrele cu luminile, slăbiciunile cu virtuţile. Şi este deplin explicabil să fie aşa, pentru că Mântuitorul nu a luat un trup omenesc pe care să Şi-l fi creat din nimic, ci prin Sfânta Fecioară Maria, a moştenit carnea şi sângele oamenilor de pe pământ (Evrei 2, 14), a lui Adam şi a Evei, celor căzuţi. Sfânta Scriptură arată clar acest lucru, în special Sf. Ap. Pavel în Epistola către Evrei iar Biserica Ortodoxă a dezvoltat în conformitate cu Scriptura acest subiect. Se subliniază nu doar aspectul juridic al mântuirii, acela de ispăşire a vinovăţiei încălcării voii lui Dumnezeu, ci şi aspectul ontologic care face referire la asumarea firii umane căzute, afară de păcat (Evrei 4, 15), şi restaurării sau vindecării acesteia. Dacă Dumnezeu nu avea în vedere acest scop din urmă, nu avea de ce să ia trup din sămânţa lui Avraam sau a lui David, cum se exprimă în multe locuri Scriptura.
Privind la arborele genealogic redat de Sfântul Evanghelist Luca, observăm cum între înaintaşii după trup ai Domnului nu se numără doar oameni drepţi şi neprihăniţi, ca Enoh sau ca Avraam, ci şi oameni cu slăbiciuni, aşa cum a fost Iuda, din odraslele căruia s-a desprins ramura genealogică împărătească a lui Hristos (leul din seminția lui Iuda: Geneza 49, 8-10; Apocalipsa 5, 5), deşi contextul în care i s-a născut Fares, a fost unul vinovat. Apoi, între strămoşii după trup ai Domnului se numără şi Rahav, desfrânata din cetatea Ierihonului, care s-a făcut părtaşă poporului ales nu pentru că s-a sfinţit mai întâi, ci pentru că a crezut în Dumnezeul cel adevărat al israeliţilor şi a scăpat de la moarte iscoadele trimise de aceştia.
Dacă marile familii de suverani ai lumii au avut tendinţa de a făuri în jurul familiei lor o aură de superioritate, în Evul Mediu născocindu-se mitul sângelui albastru, iată că Hristos nu a căutat să aleagă numai oameni drepţi din care să-şi croiască genealogia Lui. Dacă ar fi făcut astfel, oare nu l-ar fi ales pe Iosif cel feciorelnic ca să-şi ducă spiţa neamului mai departe în loc de Iuda cel neînfrânat? Dar nu, Pruncul din iesle, deşi născut prin intervenţie divină doar din tânguirile Fecioarei Maria, evitând astfel pata voluptăţii omeneşti, moşteneşte o zestre ereditară atât de comună nouă oamenilor, cei nu chiar atât de răi ca demonii, dar nici pe departe aşa de puri cum sunt îngerii. Şi tocmai în această sinteză ereditară făurită veacuri de-a rândul, a coborât Fiul lui Dumnezeu ca s-o vindece şi s-o sfinţească, făcându-o părtaşă dumnezeirii. Strămoşii Pruncului Iisus nu au fost supraoameni, nu au fost fără de păcat, ci cu multe scăderi. Din acest punct de vedere, poporul Israel se aseamănă cu orice alt neam de pe pământ. Ce a avut în schimb neamul lui Iisus spre deosebire de celelalte neamuri? Credinţa înaintaşilor în baza căreia au primit Alegerea.
Să privim la părinţii Sfintei Maria!
Dreptul Ioachim a făcut parte din seminţia lui Iuda, trăgându-şi neamul din casa regelui David. Când a fost vremea căsătoriei, a luat-o de soţie pe Ana din seminţia lui Levi şi din neamul lui Aaron. Ana făcea parte din neamul preoţesc al evreilor şi astfel Dumnezeu a lucrat ca în persoana Fecioarei Maria să se întâlnească vocaţia regală a lui David şi slujirea sacerdotală a lui Aaron, arătând că Mântuitorul Hristos a fost în acelaşi timp şi rege, şi preot.*
Bunicii după trup ai Domnului Iisus, Ioachim şi Ana, erau oameni neprihăniţi. Astfel, deşi e adevărat că în firul înaintaşilor au fost multe exemple de slăbiciuni şi păcate, părinţii fecioarei au fost dintre cei ce şi-au sfinţit vieţile atât cât le era posibil în Legea cea veche. Înaintaşii apropiaţi de momentul întrupării Mântuitorului au fost aleşi dintre cei cu viaţă curată şi evlavioasă. La fel era rudenia lor, Elisabeta. A ales Dumnezeu ca din sânul aceleiaşi familii să se nască şi Înaintemergătorul Său, şi El Însuşi, poate pentru că în această familie se formase de-a lungul veacurilor nucleul celei mai curate vieţi din spiţa neamurilor lui Iuda şi a neamului Iui Levi, căci cele două neamuri se uniseră, permiţându-se căsătoriile între ele.
Să privim la Mama Pruncului!
Observăm paradoxul: Fecioara-Mamă, posibil numai datorită intervenţiei divine. Care alt prunc mai are o mamă-fecioară? Toate familiile noastre au la baza lor un tată şi o mamă prin care se perpetuează. Familia Domnului nu a avut acest scop, să se perpetueze prin urmaşi, ci acela strict de a împlini o misiune, una centrală în istoria umanităţii: Mântuirea. De aceea, când Maria şi-a privit pruncul, apoi copilul, apoi tânărul care a crescut, nu a gândit ca orice mamă la crearea unui rost în viaţă, ci a privit pururea înfiorată la un Prunc Care, asemenea unui delegat divin, a venit să împlinească voia Împăratului Ceresc şi atât. Fără încurcături şi treburi omeneşti.
Dacă în genealogia Mântuitorului am văzut oameni cu bune şi cu rele, la Mama Lui avem să vedem o neprihănire neegalată, posibilă, după cum lasă a se înţelege Sf. Maxim Mărturisitorul, datorită unei atenţii şi griji speciale din partea lui Dumnezeu, care a pregătit-o ca vas al întrupării Sale. Mai întâi El i-a vestit printr-o strălucire şi glas dumnezeiesc încă din timpul şederii la templu: Marie, din tine se va naşte Fiul Meu!** urmând ca după logodirea cu Iosif, să-i fie trimisă încă o dată această veste, prin Arhanghelul Gavriil, la momentul când S-a şi zămislit în pântecele ei Fiul lui Dumnezeu. Dacă toate mamele purtătoare de prunci, au ceva din duioşia şi vrednicia Maicii Domnului, Maica Domnului nu are nimic din prihana pe care o are totuşi orice mamă. Însuşi actul naşterii s-a săvârşit fără de durere şi fără ai strica fecioria. Aşadar, mama Pruncului nu este una ca celelalte. De aceea nici nu o putem zugrăvi oricum. În această Mamă sălăşluia cu adevărat o neprihănire de care Însuși Domnul a avut grijă să o facă în stare.
Să privim la Dreptul Iosif!
Bătrân (undeva la şaptezeci de ani) şi cucernic, cum ni-l descrie Sf. Maxim, el era văduv şi avea fete din căsătoria anterioară. Conform unor tradiţii, dreptul Iosif a avut o căsătorie anterioară logodnei cu Fecioara Maria. Iosif a fost căsătorit cu Salomeea, fiica lui Agheu, frate cu dreptul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Prin această căsătorie, Iosif era rudă cu familia Botezatorului Ioan şi, prin urmare, şi cu Fecioara Maria, care era verişoară cu Elisabeta. Acest lucru arată că logodna dintre Iosif şi Fecioara Maria a fost un aranjament familial prin care Fecioara Maria, lipsită de protecţia părinţilor, care erau morţi, trebuia să fie ocrotită de o rudă mult mai în vârstă. Casa lui Iosif nu era pustie, el având mai mulţi copiii din căsătoria cu Salomeea. Iosif a avut patru fii, Iacov, Simion, Iuda şi Iosif, care au fost ucenici ai Mântuitorului, dar şi trei fiice, Estir, Maria şi Salomeea, care au făcut parte din grupul femeilor mironosiţe. Acest lucru arată că Mântuitorul a trăit şi a crescut înconjurat de fraţii şi surorile sale vitrege. Acest lucru este demonstrat şi de mărturia biblică unde iudeii mărturiseau: «Nu este Acesta feciorul lui Iosif, teslarul? Oare nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii Lui Iacob, Simon, Iuda şi Iosi? Şi surorile lui nu sunt toate trei la noi?» (Marcu 6, 3)
Coincidenţă de nume între Salomeea, fiica lui Iosif şi Salomeea, soţia lui Zevedeu, a făcut ca cele două persoane să se identifice, de aceea, în unele tradiții Apostolii Ioan şi Iacob sunt înrudiți cu dreptul Iosif fiind considerați nepoții acestuia.***
Acum i se dase în grijă Maria spre a-i ocroti fecioria sub forma legală a logodirii, căci ea alesese să trăiască fecioară, dar nu mai putea rămâne permanent în Templu datorită rânduielii de acolo. Om bun, acest bătrân Iosif! Când a înţeles că Maria este însărcinată, neştiind contextul în care ea se făcuse purtătoare de prunc, el n-a voit s-o denunţe, spre a fi pedepsită cu moartea după cum prevedea Legea, ci a voit s-o lase în ascuns. Dar după ce a înţeles că Maria, nu numai că nu păcătuise, ci era chemată la o misiune divină peste puterile de înţelegere ale oamenilor, s-a făcut cel mai credincios ostenitor şi purtător de grijă al Mamei-Fecioare şi al Pruncului Dumnezeiesc. De aceea, îl vedem mereu alături de Mamă și de Prunc. Icoana Naşterii Domnului îl cuprinde şi pe el pentru totdeauna nu ca oaspete, cum sunt magii şi păstorii, ci ca unul din Familie.
Şi acum, să privim la Prunc!
Multe s-au scris fără a epuiza toate cele care ar trebui spuse. Ne aplecăm numai aspra lui Iisus în ipostaza de prunc. De fapt, Scriptura nici nu dă alte detalii afară de cele de la naşterea Domnului, apoi, pe scurt, evenimentul de la vârsta de doisprezece ani după care, trece direct la vârsta de treizeci de ani când, după legea acelor locuri şi timpuri un bărbat avea dreptul să înveţe şi să prorocească.****
Mai întâi, măreţia Acestuia. Prunc mic, gingaş, dependent în totalitate de Mama Lui aşa cum depinde orice prunc. Este normal să simţi o înduioşare ori de câte ori priveşti un prunc, dar să privim dincolo de înfăţişarea aceasta comună tuturor pruncilor ca să nu rămânem doar cu o săracă imagine de gingășie și puritate. Acesta e cu mult mai mult: e cât Universul! E cât Cerul şi pământul la un loc! E bobul mic de rouă în care privim uriașul și învăpăiatul Soare! E Dumnezeu! Înţelegem noi? E Dumnezeu! Dacă la naşterea unui fiu de rege, care se presupunea a fi urmaş la tronul împărătesc, erau fiorii de respect, iar destinul probabil de viitor cârmuitor îi confereau nimbul nevăzut al măreţiei, făcându-l astfel să pară altfel decât ceilalţi prunci, cu cât mai mult acuma, în faţa Pruncului Iisus!
Apoi unicitatea Lui. Pruncul acesta e împlinirea mult aşteptatei făgăduinţe, e Cel ce are misiunea de Mântuitor. E Mesia cel aşteptat! Pentru fiecare familie, când se naşte un prunc, el este primit cu bucurie, dar nu putem pretinde că este mai special decât ceilalţi prunci care se nasc. Este special pentru părinţi, că e al lor, dar pentru ceilalți oameni, el este un prunc comun, ca toţi pruncii. Dar Pruncul Acesta din iesle este unic. Nimeni ca El înainte, nimeni ca El după.
Apoi, darurile ce înzestrează acest Prunc conform profetului Isaia (cap. 11). Orice copil are un potenţial ascuns în înfăţişarea lui de prunc şi care se va ivi odată cu creşterea lui. Dar la cei mai mulţi, aceste daruri rămân fie nedescoperite, fie nelucrate corespunzător, fie puse în slujbă egoistă sau chiar în slujba răului. La Pruncul din iesle, darurile se vor arăta în deplinătatea lor (Ioan 7, 46; 15, 24), uimind şi schimbând vieţile celor mai păcătoşi oameni, săvârşind cu aceste daruri opera de mântuire si lăsându-le moştenire şi credincioşilor de-a lungul veacurilor.
Apoi, să privim la destinul de Om al suferinţei înscris în acest Prunc ca în nimeni altul. Suferința e cumva legată de viaţa fiecărui om încă din pruncie. Acest lucru se observă prin chiar plânsul violent al nou născutului atunci când respiră aer prima dată. Apoi obişnuința corpului său firav cu noul tip de alimentație, bolile ce mai survin, toate îl obişnuiesc pe om de mic cu durerea. Dar la niciun om nu a fost așa ca la Omul Iisus! Isaia îl numeşte Om al durerii și obişnuit cu suferinţa (Isaia 53, 3) arătând prin aceasta că suferinţa avea să se împletească cu viaţa Lui mai mult ca la oricare dintre noi. Încă din primele Lui zile pe Pământ, este neprimit într-o casă omenească, cu minime condiţii de căldură şi curăţenie, apoi este vânat de Satana prin crudul rege Irod.
Aşadar, o Pruncule, cât de neprimit şi de primejduit eşti Tu între ceilalţi prunci! Chipul tău gingaş este vineţiu de frig iar mânuţele şi piciorușele Tale sunt reci! O, cum ai venit Tu Pruncule ceresc să suferi din primele Tale zile pentru mine!
Aceasta este Sfânta Familie la care privim şi medităm cu evlavie şi recunoştinţă în perioada Crăciunului. Cinstim Pruncul împreună cu neprihănita lui Mamă, cu rudele Sale din casa lui Zaharia şi cu strămoşii Săi. Şi dacă, într-adevăr, ascultăm și păzim Cuvântul lui Dumnezeu (Luca 8, 21), ne putem face şi noi rudenii ale Lui prin har, fraţi ai Săi şi fii ai Tatălui Ceresc. Nu e oare minunat că putem fi numiți fii? Căci toţi suntem fii ai lui Dumnezeu, prin credința în Hristos Iisus (Galateni 3, 26) şi, pentru că suntem fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său care strigă: Ava, adică: Tată! (Galateni 4. 6)
*Marius Nedelcu, Rudele după trup ale Mântuitorului Iisus Hristos, în Ziarul Lumina, 19 August 2012, în care ni se redă, se pare din sursele aparţinând mediului protestant care a făcut cercetări amănunţite cu privire la rudele Mântuitorului Iisus Hristos;
** Personalitatea acestei Mame, redată foarte succint de sfinţii evanghelişti, a rămas păstrată în memoria Bisericii, Tradiţia ei, şi s-a consemnat abia în veacul al şaptelea de către Sf. Maxim Mărturisitorul (+662) având ca sursă, după cum el însuşi spune, martori adevăraţi din adunările oamenilor iubiţi de Dumnezeu. În această carte, tradusă din limba franceză de profesorul diacon Ioan I. Ică Jr. şi tipărită la Sibiu în 1998, Sfântul Maxim împleteşte un elogiu plin de cinstire faţă de Maica Domnului cu unele informaţii din viaţa bunicilor Pruncului Iisus (Drepţii Ioachim şi Ana), a lui Zaharia, tatăl Sf. Ioan Botezătorul, a lui Iosif, logodnicul Fecioarei, precum şi a fraţilor Domnului (verii Lui).
*** Marius Nedelcu, idem.
**** N. Steinhardt, predică la Praznicul Întâmpinării Domnului, în vol. Dăruind vei dobândi
