În ţinuturile veşnic îngheţate ale Polului nordic — pe unde trăieşte poporul eschimoşilor — noaptea ţine şase luni şi ziua iar şase. Cercetătorii acelor ţinuturi spun că eschimoşii se închină în faţa soarelui când văd ivindu-se razele lui cele binecuvântate, după o noapte lungă, lungă, de 6 luni.
Ce icoană minunată este aceasta pentru Naşterea Domnului! Şi Mântuitorul a venit în lume după o noapte lungă, lungă, de mii de veacuri (în care ne băgase greşeala lui Adam). După o noapte sufletească de mii de ani, Iisus Mântuitorul a răsărit în lume ca un „Soare al dreptăţii” şi ca o „Lumină a cunoştinței”.
La Crăciun se vorbeşte mult despre această istorie, dar ea nu valorează nimic, câtă vreme nu se petrece şi în sufletul nostru.
Preafrumoasa cântare: „…răsărit-a lumii lumina cunoştinței”, pentru mine n-are nici o valoare, câtă vreme eu trăiesc în întunericul necunoştinţei şi păcatelor. „Răsăritul cel de sus”, răsăritul „Soarelui dreptății” n-are pentru mine nici un preţ, câtă vreme el n-a răsărit şi în sufletul meu.
Naşterea Domnului se preface într-un praznic preadulce al sufletelor noastre numai în clipa când simţim întunericul cel grozav în care trăim şi aşteptăm cu dor şi suspin răsăritul soarelui — aşa cum îl aşteaptă eschimoşii.
Când, după această aşteptare și suspinare, răsare deodată în sufletul nostru „lumina cunoștinței”, lumina vieții, lumina cea mare care l-a schimbat pe Saul în Pavel — aceasta este, aceasta trebuie să fie bucuria cea adevărată a Naşterii Domnului.
Preot Iosif Trifa, «Lumina Satelor» anul 1929, nr. 52, pag. 1
