„Voi în lume sunteți, dar nu sunteți din lume”. (Ioan 15, 19; 17, 11-16)
„Prin credinţă, Moise, când S-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.
El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire. Prin credinţă a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului; pentru că a rămas neclintit ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut” (Evrei 11, 24-27).
Ce mişcătoare pildă de mântuire sufletească ne dă Biblia, Cartea lui Dumnezeu! Cât de mişcătoare e şi cea de mai sus, cu Moise părăsind desfătările Egiptului!
Moise fusese crescut de fata lui Faraon. Era un fiu adoptiv al fetei lui Faraon. „Copilul a crescut şi ea, doica, l-a adus fetei lui Faraon şi el, Moise, i-a fost fiu şi i-a pus numele Moise”, ceea ce înseamnă: „din ape l-am scos” (Exod 2, 10).
Aşadar, Moise făcea parte din curtea lui Faraon. Avea prilej „să-şi trăiască viaţa” ca un „fiu de împărat”. Trebuie să ştim că traiul faraonilor din acele vremi era plin de toate desfătările de toate comorile şi de toate dulceţurile ce le poate oferi lumea aceasta. Iar Moise avea prilej să guste din toate.
Dar ce s-a întâmplat? „Iar Moise, după ce s-a făcut mare, n-a voit să fie numit fiul fiicei lui Faraon”. S-a lepădat de un nume aşa de mare. S-a lepădat de „viţa împărătească”.
Şi s-a lepădat Moise nu numai de numele ce-l purta, ci s-a lepădat şi de viaţa cea plină de desfătări şi păcate ce era la curtea lui Faraon şi în Egipt. A vrut mai bine să sufere cu poporul său, decât să guste din plăcerile de o clipă ale păcatului. A ales ocara lui Hristos, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplata cea viitoare.
Cuprins de această credinţă vie şi tare, s-a lepădat de desfătări şi a părăsit Egiptul.
Din parfumurile şi desfătările curţii lui Faraon, Moise a trecut în tabăra cea săracă a poporului său, unde mirosea a usturoi şi mizeria tânjea din toate părţile. Dintr-un fiu de împărat, a devenit un om umil, sărac şi lipsit. Şi a făcut toate acestea fiindcă avea ochii pironiţi spre răsplătire. Nici de mânia împăratului nu s-a temut. Nici desfătările, nici ameninţările… nici o putere lumească sau omenească nu putea să-i întoarcă ochii pironiţi spre Cel nevăzut.
Ce învăţătură mişcătoare pentru noi şi mântuirea noastră este această purtare a lui Moise! Eu am pus-o în legătură cu cuvintele Domnului Iisus: „Voi în lume sunteţi, dar nu sunteţi din lume” pentru că puţine sunt locurile din Biblie care întăresc atât de viu cuvintele Domnului ca această ieşire a lui Moise din desfătările Egiptului.
Noi suntem în lume; noi trăim în lume, dar nu suntem din lume. Noi trebuie să ieşim din „duhul acestei lumi”. O condiţie neapărată a mântuirii aceasta este: să părăseşti îndată „Egiptul” acestei lumi.
Dacă creştinismul de azi e aşa cum e: fără putere şi fără roadă, apoi cauza e tocmai aici. Creştinii de azi cred că se pot mântui stând pe loc lângă „oalele cu carne” din Egiptul desfătărilor şi păcatelor. Dar mântuirea vine numai când părăseşti „Egiptul”. Mântuirea vine numai când ieşi din tabăra lui Faraon, din tabăra lumii, şi intri în tabăra Domnului. Mântuirea o poţi dobândi numai când ai ochii pironiţi spre răsplata viitoare, spre Cel nevăzut, şi nimeni şi nimic nu te poate abate de la această ţintă. Mântuirea înseamnă a alege între Egipt şi Canaan, între tabăra lumii şi tabăra Domnului.
Mulţi îşi închipuie că se pot mântui umblând dintr-o tabără în alta. Duminică dimineaţa îi vezi în tabăra Domnului, la sfânta biserică iar după-amiază acolo sunt, în tabăra lumii: la cârciumă, minciuni, etc.
Un creştin adevărat trebuie să iasă cu totul şi statornic din tabăra Egiptului. Un creştin adevărat trebuie să fie un ostaş al Domnului care petrece statornic în tabăra Domnului. Noi, ostaşii Domnului, nu suntem altceva decât o ceată de creştini care prin darul lui Dumnezeu am aflat cu groază că ne aflam în tabăra diavolului şi am fugit în tabăra Domnului.
Şi apoi să nu uităm un lucru. A ieşi din lume înseamnă a pierde multe, multe. Să ne gândim câte cele a pierdut Moise. Şi-a pierdut „vaza”, şi-a pierdut „numele”, şi-a pierdut „poziţia socială”, şi-a pierdut traiul cel tihnit, şi-a pierdut desfătările, „a pierdut” totul.
Iată om care ,,a pierdut” totul, pentru că avea „ochii pironiţi spre răsplata” cealaltă. Ce „pierdere” fericită!
De la noi poate că nu ni se cer atâtea jertfe. Ni se cere numai idolul desfătărilor, patimilor şi păcatelor. Şi nici măcar pe acesta nu vrem să-l pierdem? Un creştin care nu poate pierde totul ca să-L dobândescă pe Hristos nu poate dobândi mântuirea.
Preot Iosif Trifa, Oastea Domnului, anul 1932, nr. 5, pag. 3
