Chipul de mai jos arată o istorie din Biblia Vechiului Testament. Pentru păcatele lor, israelitenii ajunseseră asupriți de madianiţi, care năvăleau asupra lor pe vremea recoltei și le prădau bucatele şi vitele. Într-o zi, pe când un tânăr israelitean cu numele Ghedeon „bătea grâul în teasc să-l ascundă de madianiţi”, îngerul Domnului i s-a arătat şi i-a zis: „Domnul este cu tine, viteazule… Du-te şi izbăveşte pe Israel din mâna lui Madian”… „Rogu-te, domnule, eu sunt tânăr şi slab. Cu ce voi face această izbăvire?… Rogu-te, arată-mi un semn că am căpătat trecere înaintea ta”… Ghedeon, intrând în casă şi tăind un ied, a pus carne și zeamă într-o oală și le-a adus străinului.
Atunci îngerul a zis: „Varsă zeama şi pune carnea pe stâncă. Şi atingând îngerul stânca cu toiagul, îndată s-a ridicat din stâncă un foc care a mistuit carnea. Îngerul s-a făcut nevăzut şi Ghedeon a înțeles că Domnul a vorbit cu el. Ghedeon a mai cerut încă două semne de la Dumnezeu. A pus seara un val de lână în arie și a cerut de la Domnul ca tot pământul să fie uscat, numai lâna să fie acoperită de rouă. Dimineaţa, minunea se împlinise, În cealaltă noapte, a cerut ca lâna să rămână uscată şi pământul să fie rourat; şi aşa s-a întâmplat. Atunci a priceput Ghedeon că Dumnezeu îi va da putere. Și a fost îmbrăcat Ghedeon cu Duhul Domnului, a sunat din trâmbiţă şi a biruit pe madianiţi. (Citiţi pe larg la Judecători 6).
Minunată şi plină de un adânc înţeles este această istorie din Biblie. Ghedeon a cerut un semn, o dovadă despre puterea ce i se va da; şi semnul a fost focul şi roua. Semnele acestea au închipuit darul şi harul Duhului Sfânt. Acest dar al Duhului Sfânt l-a cuprins pe Ghedeon, cum spune Biblia: „Și a fost îmbrăcat Ghedeon cu Duhul Domnului”. Semnul şi minunea cu focul şi cu roua s-au petrecut şi în sufletul lui Ghedeon şi ele trebuie să se petreacă şi în sufletul nostru. Darul şi harul Duhului Sfânt este în chipul focului ce se aprinde de sus, prin minune, în sufletul omului şi minunate lucruri face. Cu nimic nu se poate curăţi un suflet ticăloşit şi întinat de păcate, decât cu focul Duhului Sfânt. De ai spăla cu toate săpunurile din lume un cărbune, vrând să-l faci alb şi să-l cureți, la nimica n-ajungi; dar îndată ce-l arunci în foc, îşi pierde negreaţa şi se luminează. Aşa se curăţă şi se luminează şi un suflet păcătos în focul Duhului Sfânt.
Adeseori ogorul nu se poate vindeca din pricina mulţimii pălămidei, a spinilor şi buruienilor, decât cu foc; aşa şi ogorul sufletului nostru trebuie curăţit cu focul Duhului, ca să poată primi sămânţa cea cerească.
Focul se foloseşte şi la arderea vaselor şi, „precum focul cel pământesc face lutul cel moale în vas vârtos, aşa și focul Sfântului Duh, când cuprinde un suflet, îl face mai tare decât fierul, aşa că păcatul nu-l mai poate strica”, zice Sf. Ioan Gură de Aur.
Fără această „ardere”, noi suntem nişte vase slabe, pe care ispitele păcatelor degrab” ne sparg. Darul Duhului Sfânt este „focul” pe care trebuie să-l simţim cum „arde neîncetat în oasele noastre” (Ieremia 20, 9); este focul pe care îl cerea psalmistul David când se ruga zicând: „Aprinde, Doamne, inima mea” (Psalmul 72, 21). Grecii cei vechi aveau credinţa că focul a fost furat şi adus din cer de un erou cu numele Prometeu. Şi noi credem că focul Duhului Sfânt a fost adus din cer de un Erou mare ce S-a jertfit pentru noi; a fost adus de Cel ce a zis: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât de mult doresc să fie aprins” (Luca 12, 49). Acesta este focul Duhului Sfânt şi cu acest foc doreşte Mântuitorul să aprindă lumea şi oamenii. Fiecare creştin trebuie să se aprindă pe sine şi să aprindă şi pe alții cu focul Duhului Sfânt; cu focul dragostei, credinţei, smereniei, dreptăţii, adevărului, blândeţilor etc. Fiecare creștin trebuie să fie un purtător de acest foc al Duhului Sfânt (dar, vai, cei mai mulți poartă în lume focul diavolului!).
Dumnezeu i-a arătat lui Ghedeon semnul puterii în chipul rouăi ce a adăpat lâna şi pământul. Așa trebuie să simţim şi noi puterea şi darul Duhului Sfânt: ca pe roua ce adapă pământul cel uscat al inimii noastre. Tainică putere are roua. Nimeni nu ştie de unde vine şi cum adapă noaptea pământul. Aşa e și taina Duhului Sfânt, precum a zis Mântuitorul, că nu ştii „de unde vine” şi de unde suflă Duhul Sfânt (Ioan 3, 8). Inima noastră trebuie să fie un pământ însetat după roua Duhului Sfânt. Focul, apa şi lumina sunt lucruri fără care nu putem trăi. O, de am înţelege că nici sufletul nu poate trăi fără focul, apa și lumina Duhului Sfânt! O, de am înţelege şi din istoria lui Ghedeon că fără puterea Duhului Sfânt nu putem face nimic! Când i s-a arătat Domnul lui Ghedeon şi i-a zis: „Scoală-te şi bate pe Madianiţi!”, bietul Ghedeon a răspuns: „Eu sunt un biet tânăr sărac şi slab; cum voi putea birui?”. Numai după ce a primit Duhul Domnului a devenit un viteaz biruitor şi a „suflat din trâmbiţă”. Aşa suntem şi noi în luptă cu vrăjmaşul diavol și atacurile lui. Fără puterea Duhului Sfânt, suntem niște ființe slabe și neputincioase. Însă îndată ce un suflet e cuprins de focul Duhului Sfânt, El devine un erou, un viteaz mare în lupta contra păcatelor. Câți însă dintre creștini umblă după această „vitejie”? Câți se retrag mereu în rugăciune, că să primească focul Duhului Sfânt?
Preot Iosif Trifa, Lumina Satelor, nr. 22, anul 1936, pag. 3
