La Praznicul Înălțării Sfintei Cruci – Pr. Iosif Trifa

Acum avem praznicul Înălţării Sf. Cruci. Dăm mai Jos, pentru acest praznic, o învăţătură despre puterea Crucii, luată din cartea cu Oastea Domnului, care se află sub tipar în ediția a treia, se tipăreşte a treia oară.

Despre împăratul Constantin cel Mare, spune istoria că, plecând cu oştire împotriva lui Maxenţiu, care persecuta pe creştini, ere foarte îngândurat şi abătut. Maxenţiu avea o armată de patru ori mai mare ca el. Pe drum, Constantin cel Mare se ruga lui Dumnezeu să-i ajute. Atunci s-a ivit pe cer o cruce minunată, împletită cu raze de soare, având în jurul ei cuvintele: „În acest semn vei învinge”. Împăratul şi-a însemnat atunci toate steagurile cu semnul crucii şi, pornind împotriva lui Maxențiu, l-a biruit. Şi Oastea Domnului este o armată strânsă în luptă împotriva vrăjmaşului diavol. Taina biruinței noastre este semnul ce i s-a arătat oarecând lui Constantin împăratul: Crucea. Medalia noastră şi steagurile noastre poartă semnul crucii, arătând prin aceasta că lupta noastră se reazemă pe puterea Crucii.

Ţin însă îndată să spun cu apăs că semnul gol al Crucii încă nu înseamnă o putere. Îți poţi încărca pieptul, hainele şi casa cu semnul crucii; dacă n-ai o înţelegere adevărată pentru Crucea Mântuitorului, dacă n-ai primit cu adevărat Jertfa Crucii și darurile ei, la nici o izbândă nu poți ajunge.

Oastea Domnului îngenunchează pe ostaşii ei la picioarele Crucii, îi ajută să afle izvorul mântuirii: Crucea şi Jertta Mântuitorului. La picioarele Crucii află păcătosul că el a fost un osândit, un judecat la pieire sufletească şi a scăpat din această pieire prin Jertfa şi suferinţele Domnului. La picioarele Crucii află că viaţa lui e un dar al Celui Răstignit pe Cruce.

Când omul află cu adevărat Crucea şi Jertfa Mântuitorului, numai atunci înţelege strigarea Duhului Sfânt: „Suflete, tu nu mai eşti al tău ci eşti al lui Iisus Hristos, Care te-a răscumpărat cu un preț mare” (I Corinteni 6, 19)… tu trebuie să o rupi cu lumea şi cu păcatele… omul tău „cel vechi” trebuie să moară sub împunsătura cuielor de pe Cruce…

Pe această cale înaintând, ajunge omul să poată rosti cuvintele Apostolului Pavel: „Cu Hristos împreună m-am răstignit și trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci trăieşte în mine Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni 2, 20). O, ce adâncime şi înălțime este în aceste cuvinte! Aceasta este înălțimea, este culmea la care se poate ridica un suflet cu ajutorul Crucii. La această culme este chemat să se ridice şi un ostaş din Oastea Domnului.

Temeiul şi temelia mântuirii noastre este adâncirea Crucii şi Jertfei Mântuitorului în inimile noastre.

În inimile celor ce se înscriu în Oaste, noi umblăm neîncetat să adâncim izvorul puterii: Jertfa Crucii. Când Crucea şi Jertfa Mântuitorului a intrat, s-a adâncit şi s-a întipărit în inima omului, atunci — şi numai atunci — [omul] trece prin schimbarea cea mare ce face din el un om nou, o făptură nouă. O schimbare din temelie se face în viața noastră când în inima noastră a intrat Jertfa Crucii, Vedem lumea şi ne vedem pe noi înşine într-o lumină nouă. Vedem altcum, simţim altcum, vorbim altcum, traim altfel.

Oastea Domnului cere o înnoire totală a omului, cere pe „omul cel nou”, pe „omul cel duhovnicesc”. Taina mântuirii sufleteşti nu stă în a pune câte un petic nou la o haină veche — nu stă în a face câte o mică îmbunătăţire la o viață păcătoasă, ci stă în a te renaşte din nou într-un om nou, iar acest lucru îl face darul şi harul Duhului Sfânt, care ne vine prin sângele vărsat pe Crucea Golgotei.

Dacă este ceva ce ne lipseşte nouă românilor, apoi este tocmai o viaţă adâncită în Crucea şi Jertfa Mântuitorului. Ne trebuie o adâncire a vieţii noastre în Crucea Mântuitorului sau, mai bine zis, Crucea şi Jertfa Mântuitorului trebuie să pătrundă mai adânc în inima şi viaţa noastră. Crucea e semnul cel mai scump ce-l avem noi oamenii pe pământ. Numai că acest semn trebuie să fie, să se facă un izvor de putere creștinească şi de viaţă creştinească. Crucea înseamnă biruinţă şi cu ea trebuie să trăim o viaţă de biruitori.

Preot Iosif Trifa, «Lumina Satelor» anul 1928, nr. 37, pag. 3