„Şi predica Ioan, zicând: «Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor»… Şi văzând pe mulţi dintre farisei şi din saduchei venind către el, a zis: «Pui de năpârci, unde veţi fugi de mânia cea viitoare?»… Iată, securea la rădăcina pomilor zace; faceţi dar roade vrednice de pocăinţă»” (Matei 3). Şi noroadele, înspăimântate, îl întrebau pe Ioan: „Ce trebuie sa facem?” (Luca 3, 10). Şi au venit şi nişte vameşi şi i-au zis lui: „Învăţătorule, ce trebuie să facem?” (Luca 3, 12). Şi îl întrebau şi ostaşii: „Ce trebuie să facem?” (Luca 3, 14). „Şi văzând Ioan pe Iisus venind către dânsul, a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii»” (Ioan 1, 29).
Aspră era predica lui Ioan Botezătorul. Era o predică aspră şi nouă. Predica lui Ioan era o predică nouă, ce nu plăcea fariseilor şi saducheilor. Îl urau pe Ioan pentru că nu predica „zeciuiala” şi „datinile” lăsate de Moise. Fariseilor le-ar fi plăcut de Ioan dacă în predicile lui ar fi grăit cam aşa: „Oameni buni, plătiţi-vă zeciuiala… aduceţi jertfe la templu şi ţineţi datinile lăsate de Moise”. Dar Ioan predica o viată nouă… predica ruperea cu lumea şi cu păcatele. Predica lui Ioan răscolea în suflete marile întrebări ale mântuirii sufleteşti. Ioan predica adevărul – şi oare când a plăcut adevărul?
„Oameni buni – striga Ioan –, voi trăiţi într-o cumplită pierzare sufletească, înşelându-vă cu vorba că sunteţi „fiii lui Avraam” şi că e destul atât. Treziţi-vă din înşelăciunea asta de suflet pierzătoare! Mântuirea sufletului vostru este într-o mare primejdie. Treziţi-vă din somnul pierzării! Treziţi-vă îndată la o viată nouă! Iată, securea stă la rădăcina pomilor!… Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor”…
Fariseilor nu le plăcea o astfel de predică. Sfaturi peste sfaturi vor fi ţinut, zicându-şi: „Oare ce-i de făcut cu acest Ioan… cu acest nebun care ne strică poporul şi tulbură liniştea credincioşilor noştri? Predica lui Ioan făcea din pietre fii ai lui Avraam, dar fariseilor nu le trebuia o astfel de predică. Lor le trebuia o predică ce nu răscoleşte sufletele.
Dar predica lui Ioan poate nu plăcea nici poporului. Li se părea oamenilor că-i prea aspră. „Ceea ce cere Ioan – vor fi zis oamenii – e prea mult! Auzi aci… să ne lăsăm noi de băut şi de fumat?… Să ne lăsăm noi de ceea ce au făcut moşii şi strămoşii noştri?… Să postim cu acride şi miere sălbatică, în vreme ce ţara-i plină de carne şi vin?… Ioan acesta cere prea mult…”
Li se părea oamenilor prea aspră predica lui Ioan, dar totuşi această predică pătrundea şi lucra în sufletul lor. Predica lui Ioan cu adevărat „strica” şi „tulbura” poporul, numai că această tulburare era o tulburare mântuitoare. Ea răscolea în suflete marile întrebări ale mântuirii sufleteşti. Predica lui Ioan îi punea pe gânduri pe oameni. „Dar de are dreptate Ioan acesta? – îşi vor fi zis oamenii. Auzi-l cu câtă putere grăieşte! Parcă te leagă cu predica lui… Pe fariseii noştri nu i-am auzit niciodată grăind aşa cum grăieşte omul acesta. Şi, pe lângă asta, Ioan acesta şi ţine ceea ce predică. Nu l-am văzut niciodată bând vin, nici fumând, nici petrecându-şi… el crede ceea ce spune şi trăieşte ceea ce grăieşte”… Şi veneau la el locuitorii „din Ierusalim, din toată Iudeea şi din împrejurimile Iordanului” (Matei 3, 5).
Predica lui Ioan câştiga suflete. Dar nu câştiga Ioan suflete cu asprimea predicii… O, nu, nu!… Nu cu „securea morţii” şi cu „urgia viitoare” câştiga Ioan suflete, ci cu altceva. Ioan câştiga suflete cu vestirea cea dulce a Celui ce era să vină… a Celui făgăduit că va veni… cu vestirea scumpului nostru Mântuitor.
Ioan era ultimul proroc al Vechiului Testament. Un lucru trebuie să ştiţi aici: Vechiul Testament cuprinde Legea şi poruncile lui Dumnezeu. Vechiul Testament pune în faţa omului Legea şi porunca lui Dumnezeu, zicându-i: „Fă asta şi asta; nu face ceea şi ceea. Binecuvântat vei fi de vei ţine Legea; blestemat şi afurisit, de o vei călca”. Iar cum omul nu prea putea ţine Legea, Vechiul Testament era şi este plin de urgia, mânia şi pedeapsa lui Dumnezeu. Iisus Mântuitorul a venit să ne ridice de sub „blestemul legii”. El a luat asupra-Şi Legea cu toate urgiile şi pedepsele lui Dumnezeu pentru călcarea ei. Iisus S-a făcut Răscumpărătorul şi Mântuitorul nostru.
Ioan Botezătorul era trecerea dintre Vechiul şi Noul Testament, dintre lege şi dar. Ioan aducea cu el „securea” şi urgia din Vechiul Testament; urgia şi pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcate. El ridică încă o dată ameninţător „securea” şi urgia Vechiului Testament, pentru ca, în clipa următoare – când Se iveşte Iisus – să le arunce jos şi să strige: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. Bucuraţi-vă, păcătoşilor… Bucuraţi-vă, pierduţilor, căci, iată, a sosit pe cel ce ridică păcatele voastre… M-aţi întrebat ce să faceţi să scăpaţi de urgia viitoare. Răspunsul meu, iată-l, stă în faţa voastră. Iată Mielul lui Dumnezeu, care a venit anume pentru mântuirea voastră… primiţi-L pe El, căci numai El vă poate scăpa… Voi n-aveţi putere să vă mântuiţi… apa mea n-are putere… El singur are putere să vă mântuiască”…
În chipul acesta, Ioan îşi aducea ascultătorii la picioarele Mielului. Îşi înfricoşa ascultătorii cu „securea morţii” şi cu „urgia viitoare”, pentru ca să-i poată depune la picioarele Mielului.
Ioan însuşi îşi depunea predica şi viaţa la picioarele Mielului. „Şi au venit la el trimişii iudeilor şi l-au întrebat: «Cine eşti tu? Ilie eşti tu? Prorocul eşti tu? Sau Hristosul eşti tu?»” (Ioan 1, 20-27). „Nu! Nu! – răspundea Ioan. Eu sunt un umil glas ce strigă în pustie… Eu sunt un umil vestitor al Mielului… El trebuie să crească, iar eu trebuie să mă micşorez” (Ioan 3, 30).
Ce pildă măreaţă de smerenie! Pe cât de aspră era predica, pe atât de smerit era predicatorul. Smerenia lui Ioan a dat şi [pe] primii apostoli ai Domnului. Ioan şi-a trimis învăţăceii să umble după El (Ioan 3, 37).
Ioan predica popoarelor pe Mielul lui Dumnezeu. Şi noi predicăm cititorilor acestei foi pe Mielul lui Dumnezeu… predicăm pe Iisus cel Răstignit (I Corinteni 2, 2). Să ştii, fratele meu, că nu este mântuire, decât în Mielul lui Dumnezeu, în Jertfa Lui şi în sângele Lui. Căutaţi Scripturile şi le veţi afla, de la început până la sfârşit stropite cu sângele Mielului. De la sângele lui Abel (care închipuia sângele Domnului) până la Mielul din Apocalipsa, tot a doua sau a treia pagină din Biblie vorbeşte despre sângele Mielului. Toate întrebările mântuirii sufleteşti îşi află răspunsul în cuvintele lui Ioan: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii”… Iată cea mai mare minune din câte au fost pe acest pământ: Iisus, Fiul lui Dumnezeu, S-a adus jertfă pentru noi… Iată cea mai scumpă şi mai dulce veste ce s-a auzit cândva pe acest pământ: „Iisus, Fiul lui Dumnezeu, S-a jertfit pentru iertarea şi mântuirea noastră”. „Iată Mielul lui Dumnezeu”! Toate privirile noastre, toate gândurile noastre, toate nădejdile noastre, toată viaţa noastră să se îndrepte spre El…
Să mergem neîncetat pe urmele Mielului sângerând. Drumul mântuirii e stropit cu picuri din sângele Lui. Să mergem pe urma acestor picuri. Să mergem după El până la sfârşitul vieţii noastre, pentru ca pe urmă să trecem şi noi la „ospăţul cel mare al Mielului”.
„Şi am auzit un glas ca de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zice: «Aliluia! Domnul Dumnezeul nostru cel Atotputernic a început să împărătească; să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului… Ferice de cei chemaţi la ospăţul Nunţii Mielului»” (Apocalipsa 19, 6-10).
Fratele meu! La „ospăţul Nunţii Mielului” şi tu eşti chemat (Luca 14, 10-20). Te pregăteşti tu pentru acest ospăţ? De vei umbla în lumea aceasta pe urmele Mielului, să ştii, fratele meu, că şi tu vei fi de faţă la „marele ospăţ”. Dar de vei trăi o viaţă cu lumea şi cu păcatele, să ştii că vei fi între cei ce vor striga: „Munţilor şi stâncilor, cădeţi peste noi şi ne acoperiţi de faţa Celui ce şade pe tron şi de mânia Mielului” (Apocalipsa 6, 16).
Fratele meu! În faţa ta stau „ospăţul Mielului” şi „mânia lui Dumnezeu”. Stă în voia ta să alegi una sau alta. Stă în voia ta să alegi moartea sau viaţa!
Preot Iosif Trifa, «Lumina Satelor» anul 1929, nr. 2, pag. 4