Acum duminică avem această evanghelie şi ea ne spune că un tată avea doi feciori. Cel mai tânăr şi-a luat partea sa de avere şi a cheltuit-o în petreceri şi păcate. Dar după ce şi-a risipit averea, a ajuns la rău, lipsă şi foame.
A ajuns într-o ţară străină, unde grijea de porci şi „dorea să se sature cu rădăcinile ce le scoteau porcii”. Stând lângă porci, gol, flămând şi zdrenţos, fiul rătăcit şi-a adus aminte de casa tatălui său plină de belşug şi a zis: „Scula-mă-voi de aici şi mă voi duce la tatăl meu şi voi zice: Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; primeşte-mă ca pe unul din argaţii tăi”. Şi evanghelia ne spune că tatăl l-a primit cu iertare, ba încă şi ospăţ de bucurie a făcut pentru fiul ce „pierdut era şi s-a aflat, mort era şi a înviat” (Luca 15, 11-32).
Tâlcuirea acestei evanghelii este aşa: Tatăl din evanghelie este Dumnezeu, iar fiul suntem noi. Băgaţi de seamă, creştinilor, că şi noi de multe ori trăim şi risipim în chipul şi asemănarea fiului rătăcit din evanghelie darurile ce le avem de la Tatăl ceresc; şi de aceea de multe ori şi în calea vieţii noastre ies necazuri, boli şi întristări. Ele vin trimise de la Dumnezeu, ca să ne oprească din căile rătăcite ce le-am apucat şi să ne întoarcă la cele bune pe care le-am lăsat.
Creştinilor! Ispitiţi-vă viaţa şi purtările şi, de cumva aţi alunecat sau aţi plecat, sau sunteţi departe înainte pe calea fiului pierdut, opriţi-vă în loc, întoarceţi-vă înapoi. Dumnezeu, ca un tată bun şi iertător, este gata să ne ierte şi să ne primească şi pe noi, – chiar dacă am risipit averea sufletească ce ne-a dat-o.
Băgaţi însă de seamă, creştinilor, căci un lucru ne trebuie ca Dumnezeu Tatăl să ne ierte şi pe noi. Ne trebuie hotărârea pe care a luat-o fiul din evanghelie când a zis: „Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu”. Mari frământări, mari schimbări sufleteşti trebuie că l-au adus pe fiul din evanghelie să spună aceste vorbe.
Evanghelia nu ne spune, dar trebuie că fiul rătăcit a plâns cu amar văzându-se cum a ajuns gol, flămând şi zdrenţos. Plângând a strigat „scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu”. Aceste lacrimi ale fiului rătăcit ne trebuie şi nouă, pentru ca Tatăl ceresc să ne ierte şi pe noi.
Creştinilor! Să nu uitaţi că înfricoşatul război de ieri şi vremurile grele de azi sunt scoase în calea oamenilor de Dumnezeu, ca prin ele să ne oprească din căile cele rele şi să ne întoarcă spre cele bune.
Până nu vom apuca pe această cale a întoarcerii către Tatăl ceresc, în zadar suspinăm după vremuri mai bune. Ele nu vor sosi. Cu lacrimile părerii de rău să ne ridicăm dar şi noi din păcate şi răutăţi şi să plecăm înapoi spre Tatăl nostru ceresc. El ne aşteaptă şi pe noi cu bucuria tatălui ce şi-a aflat copilul pierdut.
Preot Iosif Trifa, «Lumina Satelor» anul 1922, nr. 5, pag. 3
