Evanghelia duminicii a 21-a după Rusalii – Pr. Iosif Trifa

Zis-a Iisus pilda aceasta: „Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi, semănând el, una a căzut lângă cale şi s-a călcat, şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră şi, dacă a răsărit, s-a uscat, pentru că n-avea umezeală. Şi alta a căzut în mijlocul spinilor şi, crescând, spinii au înecat-o pe ea. Şi alta a căzut pe pământ bun şi, crescând, a făcut rod însutit”. Şi L-au întrebat pe El ucenicii Lui, zicând: „Ce este pilda aceasta?” Iar El a zis:

„Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă cale sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt cei care, când aud, cu bucurie primesc Cuvântul; aceştia rădăcină n-au, căci la o vreme de ispită se leapădă. Iar aceea ce a căzut în spini sunt cei care au auzit, dar, cu grijile şi cu bogăţiile şi cu dulceţurile vieţii acesteia umblând, se îneacă şi nu săvârşesc roadă; iar cea de pe pământ bun sunt cei care, cu inimă bună şi curată, auzind Cuvântul, îl ţin şi fac roadă întru răbdare”. Acestea zicând, striga: „Ceia ce are urechi de auzit să audă”. (Luca 8, 5-16)

Evanghelia cu pilda semănătorului e una dintre cele mai frumoase şi mai cunoscute evanghelii. O ştie fiecare creştin. Un semănător a ieşit să semene. Trei părţi din sămânţa lui au căzut în pământ rău şi numai o parte în pământ bun. Tâlcuirea acestei evanghelii a spus-o Însuşi Mântuitorul. Să mergem, dar, pe urmele tâlcuirii Domnului.

“Sămânţa este Cuvantul lui Dumnezeu” – a zis Iisus. Minunată şi potrivită asemănare, căci într-un grăunte de sămânţă este o putere uriaşă: puterea de rodire. Toate maşinăriile şi iscodirile veacurilor strânse la un loc, n-ar putea fabrica un singur grăunte de grâu cu putere de încolțire şi rodire Aceeaşi minunată putere o are şi Cuvântul lui Dumnezeu. El are puterea să rodească şi să crească roade minunate într-o inimă de om. Despre puterea acestui Cuvânt zice Biblia: „Viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător”… (Evrei 4, 12). „Precum se pogoară ploaia din cer şi adapă pământul şi-l face de rodeşte, aşa va fi Cuvântul Meu, zice Domnul” (Isaia 55, 10-11). Dar, pentru ca această sămânţă a Cuvântului lui Dumnezeu să poată rodi, are lipsă de semănător şi de ogor. Semănătorul cel mare al acestei seminţe a fost Iisus Mântuitorul, iar azi sunt bisericile, preoţii, vestitorii Evangheliei şi toţi care-şi iau asupra lor frumoasa chemare de a semăna în lume sămânţa dumnezeieştilor învăţături. Această sămânţă se află pusă într-un hambar mare şi deschis: în Biblie, în Sfânta Scriptură. Biblia este un hambar minunat din care îşi iau sămânţă toţi semănătorii şi vestitorii Cuvântului lui Dumnezeu. Iar omul cititor poate el însuşi să-şi ia sămânţa din acest hambar, pentru ogorul inimii sale. Cuvânt nu va avea nimeni de zis în Ziua Judecăţii că i-a lipsit sămânţa dumnezeiescului Cuvânt.

Pentru ca această sămânţă să poată rodi, are lipsă mai departe de ogorul, de pământul inimii oamenilor. Pilda evangheliei ne spune că acest pământ e mai mult rău decât bun. Trei feluri de astfel de pământ rău aminteşte Evanghelia.

Cel dintâi e pământul “de lângă cale, unde sămânţa aruncată s-a călcat şi păsările cerului au mâncat-o”. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni, care aud cuvântul, dar vine diavolul şi-l ia din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”. Aceştia sunt oamenii în care pământul inimii s-a uscat şi s-a învârtoşat cu totul de vânturile fărădelegilor. Inima acestora e ca o cale bătută: nu prinde deloc în ea sămânţa. Când o arunci, sare înapoi. Spune-i de Dumnezeu celui cufundat în fărădelegi, că te râde; cheamă-l la Mântuitorul, că te suduie. Diavolul fură îndată din mintea şi inima acestor oameni orice învăţătură şi chemare de mântuire. Oamenii din clasa asta sunt întocmai ca bolnavul care nu poate mânca nimic; este greu de orice fel de mâncare. Acesta e semnul că i se apropie moartea, e pierdut… Un aşa pierdut e şi cel care nu poate suferi deloc Cuvântul lui Dumnezeu.

Un alt pământ rău spune pilda evangheliei e acela care era plin cu piatră; sămânţa a răsărit, dar s-a uscat, pentru că „n-avea umezeală”. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni care „cu bucurie primesc Cuvantul, dar n-au rădăcină şi, la vreme de ispita, se leapădă”. Doar cei mai mulţi dintre creştinii de azi sunt în chipul acestui pământ. Le place Cuvântul lui Dumnezeu, îl ascultă cu bucurie, dar acest Cuvânt nu poate prinde rădăcină, pentru că pământul inimii lor este plin de pietrele patimilor şi ale năravurilor rele.

De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte că, după o predică frumoasă despre patimile rele, poporul dintr-un sat a strigat: „Trăiască-te Dumnezeu, domnule părinte, că bine le mai potriveşti!… Gândeşti că le scoţi din viaţa noastră”… Eu însă aşa le-am răspuns: „Pe mine, dragii mei, nu mă bucură această plăcere; eu m-aş bucura dacă ar cădea Cuvântul lui Dumnezeu în pământul cel bun şi ar aduce roade de îndreptare a vieţii… Câţi dintre dumneavoastră aţi fi gata să vă hotărâţi, aici, în faţa Sfântului Altar; că veţi lasa beţiile, duşmăniile, sudalmele, desfrânările şi alte patimi rele şi grele!”… La această întrebare, deodată tăcu toată biserica. Pilda cu sămânţa căzută în pământ pietros se plinea sub ochii noştri. Sămânţa dăduse în bolovanii patimilor şi nu putea înainta mai departe. Primiseră cu bucurie Cuvântul lui Dumnezeu, dar Cuvântul nu putea prinde rădăcină din pricina pietrelor.

Le place oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu, ascultă cu drag predica, dar fac tot aceleaşi urâciuni şi ispitele îi biruie la tot pasul, pentru că pământul inimii lor n-are destulă umezeală. Oamenii din clasa asta sunt întocmai ca bolnavul care are poftă de mâncare. Semn bun, semn de tămăduire este această poftă, numai că bolnavul… nu poate înghiţi mâncarea. Sănătatea bolnavului nu câştigă nimic cu această poftă; tot aşa nu câştigă nici creştinul care cu bucurie ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, dar acest Cuvânt nu poate străbate până la schimbarea vieţii lui păcătoase.

Despre al treilea fel de pământ rău zice evanghelia că era plin de spini şi, „crescând spinii, au înecat sămânţa”. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni „care ascultă Cuvântul, dar; cu grijile şi cu bogăţiile şi cu dulceţurile vieţii acesteia umblând, se îneacă şi nu săvârşesc roadă”. Minunată tâlcuire! Cred că e de prisos să mai adaug ceva la ea. Voi spune numai atât că e plină lumea şi de astfel de oameni.

Să băgăm de seamă că „spinii” din evanghelie ne ameninţă pe fiecare. Rădăcini de spini de patimi şi ispite avem fiecare în pământul inimii noastre. Chiar dacă n-au răsărit, ei stau gata în orice clipă să răsară. Chiar dacă nu sunt mari, ei stau gata să crească şi pot creşte foarte repede. În pământul inimii noastre creşte grâu sau spini, aşa după cum trăim o viaţă pentru cele sufleteşti sau pentru cele lumeşti. Mulţi se înşală crezând că grâul poate creşte alături de spini. Încap şi aici vorbele Mântuitorului: „Nu puteţi sluji la doi domni”… Grâul nu poate creşte în spini. Sau, chiar dacă ar creşte până la un loc, pe urmă, spinii patimilor şi-ai alergărilor lumeşti înăbuşă grâul. Să luăm aminte că spinii „grijilor şi ai dulceţurilor acestei vieţi” sunt ispititori! Încetul cu încetul, îţi fură lumina, vederea sănătoasă, căldura sufletească, până când deodată, te afli înecat şi prins în ghearele lor. Oamenii din clasa asta sunt în chipul bolnavului care are poftă de mâncare şi poate mânca, dar stomacul nu-i mistuie, nu-i macină mâncarea şi aşa, mâncarea ce o mănâncă nu se preface în sânge şi sănătate. Sănătatea lui nu câştigă nimic cu această mâncare. Tot aşa nu câştigă nimic nici cei care primesc Cuvântul lui Dumnezeu, dar acest Cuvânt nu se preface în sănătate sufletească.

Abia în al patrulea rând vine pământul cel bun, adică acei oameni care, cu inima bună şi curata, auzind Cuvântul, îl ţin şi fac roadă întru răbdare”.

Pământul inimii oamenilor e şi azi tot aşa ca şi cel din pilda evangheliei, dacă încă nu şi mai rău.

Dar nu-i de vină sămânţa, ci e de vină pământul inimilor. S-au înţelenit ogoarele inimilor şi s-au umplut de spinii şi pietrele păcatelor.

O, iubiţii mei cititori, dacă printr-o minune ni s-ar da nouă să vedem inimile oamenilor de astăzi în chipul pământului-ogor, apoi ne-am speria de ce ne-ar fi dat să vedem. Înaintea noastră am vedea ogoare pustii, părăsite, nelucrate, încărcate cu pietrele păcatelor şi pline de spinii şi scaii patimilor, ai alergărilor şi ai plăcerilor vremii de acum. Care să fie pricina acestui lucru? Nu-i de vină sămânţa, ci-i de vină pământul inimilor. Mai mult ca oricând, au înţelenit ogoarele sufleteşti şi s-au umplut de spinii şi pietrele păcatelor.

Trebuie desţelenite ogoarele inimii. „Al lui Dumnezeu pământ de arat suntem noi” zice Apostolul Pavel (I Corinteni 3, 9). „Araţi pământul cel înţelenit al inimii voastre şi nu semănaţi în spini. Desţeleniţi-vă un ogor nou” (leremia 4, 3; Osea 10, 12). “Udaţi mereu pământul cel pustiu şi fără de apă” al inimii voastre cu lacrimi de căinţă, de părere de rău pentru păcate şi cu rugăciuni ca să se înmoaie şi să se trezească în el un dor, o sete, o aşteptare după Cuvântul lui Dumnezeu!

Creştinilor! Mare este puterea aceluia care astfel primeşte sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu în inima sa. „Precum se coboară ploaia din cer şi nu se întoarce până când adapă pământul şi îl face de rodeşte, aşa va fi Cuvântul Meu, zice Domnul”… (Isaia 55, 10-11). “Au nu sunt Cuvintele Mele ca focul ce arde şi ca ciocanul ce sfarmă piatra?” (Ieremia 23, 29). Această putere o are Cuvântul lui Dumnezeu în inima ce-l aşteaptă şi însetează după el.

Şi tu, cititorule, trebuie să simţi Cuvântul lui Dumnezeu ca pe focul ce te aprinde spre dragostea Lui şi-ţi aprinde spinii şi scaii păcatelor din ogorul sufletului tău. Ca pe o foame şi o sete zilnică trebuie să simţi Cuvântul lui Dumnezeu şi ca pe „ciocanul ce sparge pietrele” păcatelor din pământul inimii tale. Sămănţa Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să rodească în pământul inimii tale, căci altcum „pământul care a băut ploaia de sus şi a primit sămânţa de sus dar în loc de roadă a făcut spini şi pălămidă se blestemă (Evrei 6, 8).

Plugarule! Sămănţa ce o arunci tu în pământ “rodeşte mai întâi pai verde, apoi spic şi după aceea grâu deplin în spic” (Marcu 4, 28). Aşa şi sămânţa Cuvântului dumnezeiesc trebuie să rodească fapta bună până la sfârşit, altcum, dacă se opreşte numai la paiul vorbelor sau la florile rugăciunilor, încă nimic nu ai făcut pentru mântuirea ta sufletească.

Preot Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminiculor de peste an