Zis-a Domnul: „Nimeni nu s-a Suit în cer, fără numai Cel ce S-a pogorât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi precum Moise a înălțat şarpele în pustie aşa se cade a Se înălța Fiul Omului. Ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, cât şi pe Fiul Său, Cel unul născut, L-a dat, ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viața veşnică. Că n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea; ci ca să se mântuiască lumea prin El” (Ioan 3, 13-17).
O evanghelie scurtă este aceasta. Dar ea spune mai mult decât toate cărţile şi filozofiile din lume. Ea ne descoperă taina cea mare a mântuirii noastre prin crucea Golgotei. Nicăieri nu se află pusă cu atâta putere mântuirea noastră prin Jertfa Crucii ca în această evanghelie… Fiul Omului (Iisus) S-a înălțat pe cruce aşa cum odinioară Moise a înălţat şarpele din pustie, pentru ca cei muşcați de şerpi să nu moară. Am tâlcuit pe larg această asemănare în nr. 13 din foaia noastră, când ne-am oprit cu călătoria spre Canaan la şarpele din pustie, la Crucea şi Jertfa Golgotei.
Evanghelia de duminică este imnul dragostei cerești, este cântarea mântuirii noastre. Este vestea cea mai minunată care s-a auzit cândva pe acest pământ. Dar şi cea mai înfricoşată, căci această evanghelie a mântuirii noastre a ieşit dintr-o mare judecată şi jertfă cerească pe care un Sf. Părinte şi-a închipuit-o astfel:
După căderea lui Adam şi a omenirii, se prezentară în fața Tatălui ceresc Bunătatea şi Dreptatea cerească. Se apleacă amândouă în fața Tronului ceresc şi Bunătatea începu:
— Preabunule Doamne, omenirea este într-o stare grozavă… S-a cufundat cu totul în noaptea păcatului… Numai iertarea şi bunătatea Ta o mai pot scăpa.
— O, nu, răspunse la asta Dreptatea. Tu, Doamne, eşti atotdrept. Dreptatea Ta cere pedepsirea păcatului. Adam şi urmașii lui trebuie să moară, pentru că au păcătuit, iar dreptatea Ta pedepseşte cu moarte păcatul…
— Şi una, şi alta aveţi dreptate, răspunse Domnul. Bunătatea Mea spune că Adam nu trebuie să moară, iar dreptatea Mea spune că trebuie să moară. Eu voi lăsa să decidă moartea…
La judecata asta, cerul se cutremură. Cum? Să facă dreptate moartea?
– O, nu vă spăimântaţi, răspunse marele Judecător… Mergeţi pe pământ şi-i strângeţi la un loc pe toţi cei ce nu trebuie să moară pentru păcat, daţi cu ei năvală asupra morţii și veţi înfrânge puterea ei..,
Bunătatea cu Dreptatea colindară tot pământul, dar nu aflară pe nimeni ferit de păcat şi de moartea pentru păcat. În clipa aceasta trâmbițele cerului vestiră vestea cea scumpă şi dulce: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea… încât şi pe Fiul Său L-a dat”…
Mântuirea omenirii a venit din dragostea lui Dumnezeu. Mântuirea omului a venit dintr-o dragoste atât de mare, încât Tatăl ceresc L-a jertfit pe Însuşi Fiul Său pentru iertarea şi viața noastră. Păcatul omenirii, păcatul omului era atât de greu, încât nici o jertfă omenească nu putea împăca dreptatea lui Dumnezeu. A trebuit să moară Însuşi Iisus, Fiul lui Dumnezeu, iar această jertfă s-a făcut din dragostea Tatălui şi a Fiului.
Fratele meu! Dumnezeu este dragoste. El L-a jertfit pe Însuși Fiul Său pentru tine și mântuirea ta. Rămâne însă ca tu să primeşti această dragoste, să primeşti jertfa Crucii şi să trăiești în ea, în darul şi puterea ei, căci altcum, în ziua cea mare a Judecăţii, vei auzi această teribilă judecată:
„Eu sunt Dumnezeu, Care L-am jertfit pe Fiul Meu cel scump pentru tine şi păcatele tale, dar tu n-ai primit această jertfă. Am omorât pe Fiul Meu pentru păcatele tale, dar tu n-ai primit această jertfă de mântuire. Fiul Meu Mă îndeamnă acum să te judec pentru moartea Lui. Împotriva ta strigă, cerând răzbunare, sângele Fiului Meu, strigă rănile Lui, strigă patimile Lui, strigă sângele Lui. Eu sunt Judecător și Tată. Ca Judecător, te judec pentru dreptatea Mea, iar ca Tată, te judec pentru Fiul Meu”…
Domnul să te ferească de o astfel de judecată, scumpul meu frate! Primiţi cu toții dragostea cea mare și darul cel mare cu care ne îmbie azi Golgota și cerul.
În Domnul Iisus Hristos ni s-a arătat o dragoste atât de mare, încât cel ce nu răspunde la această dragoste cade însuşi sub osândă şi blestem. De aceea zicea Apostolul Pavel: „Cel ce nu iubeşte pe Domnul nostru Iisus Hristos să fie anatema” (I Corinteni 16, 22). „Toată sfinţenia şi desăvârşirea unui suflet — zice Sf. Ioan Gură de Aur — stă în a-L iubi pe Iisus Hristos.” Cel ce nu învaţă a-L iubi pe Dumnezeu privind pe Iisus cel răstignit pe cruce nu-L va iubi niciodată.
Fratele meu! Poate tu nu-L cunoști încă cu adevărat pe Iisus cel răstignit şi dragostea ce ni s-a arătat în El. Eu te rog cu lacrimi fierbinți, aruncă-te la picioarele Crucii Lui, zicând această:
Rugăciune
Iisuse, preadulcele meu Mântuitor! Ce n-ai făcut Tu ca să ne arăţi dragostea cea nemărginită cu care ne iubeşti! Şi totuşi mai sunt atâția oameni care nu Te cunosc şi nu Te iubesc. Între aceştia am fost şi eu, nenorocitul de mine. O, Dumnezeule, cum am putut eu să trăiesc atâția ani fără să Te cunosc cu adevărat! Îţi mulțumesc că nu m-ai lăsat să pier în această orbie. Îţi mulțumesc pentru toate câte mi-ai făcut mie ca să Te aflu pe Tine şi să mă apleci la picioarele Crucii Tale. Îţi mulțumesc că m-ai ajutat să aflu cea mai scumpă comoară ce o poate afla un om pământean: să te aflu pe Tine, viaţa mea şi mântuirea mea. Iartă-mă, preabunule Doamne, că Ţi-a trebuit atâta timp şi atâta dragoste să mă scoţi din lume şi să mă apleci la Crucea Ta. Scumpul meu Răscumpărător! Te iubesc din toată inima mea şi te rog să nu mă mai laşi din brațele Tale.
Iisuse, iubirea mea, eu mă predau cu totul Ție. Mă aplec în brațele iubirii Tale. Eu voi trăi şi muri la pieptul Tău; nici moartea, nici viața nu mă vor despărți de Tine. Preadulcele meu Mântuitor, ajută unui suflet ce vrea să fie întreg al Tău şi vrea să trăiască cu Tine în vecii vecilor. Amin.
Preot Iosif Trifa, «Isus Biruitorul» anul 1935, nr. 37 pag. 7
