Şi trecând Iisus, a văzut un orb din naştere şi L-au întrebat învăţăceii: „Cine a păcătuit, acesta, ori părinţii săi, de s-a născut orb?”. Iisus le răspunde: „Nici el, nici părinţii, ci pentru ca să se arate lucrurile lui Dumnezeu în el… Cât timp sunt în lume, lumină sunt lumii”. Apoi a scuipat jos, a făcut tină, a uns ochii orbului şi l-a trimis să se spele în scăldătoarea Siloamului. Şi s-a întors văzând.
Toţi s-au mirat de această minune: vecinii, trecătorii şi sfatul cărturarilor şi al fariseilor. Aceştia nu s-au putut bucura de fericirea vindecatului, ci au cercetat să afle doctorul şi să-l pedepsească fiindcă a săvârşit minunea în zi de sâmbătă. Chemat înaintea adunării, orbul vindecat a mărturisit că doctorul său e de la Dumnezeu. Și, pentru această mărturisire, e dat afară și batjocorit. Dorea să-L întâlnească pe binefăcătorul său şi Iisus îl află într-o zi la biserică. Aici i se descoperă, iar acesta se închină lui Iisus.
Cel dintâi cuvânt al lui Dumnezeu a fost: „Să fie lumină!”. Şi înainte de a se zidi lumea s-a făcut lumina, fără de care în zadar ar fi întocmirile şi bogăţiile lumii, căci toată slava lor de la lumină atârnă.
Lumina e haina în care se îmbracă Dumnezeu. Fără lumină n-ar putea trăi nici plantă, nici vietate, cu atât mai puțin omul.
Întunericul e sălaşul morții; întunericul înghite şi nimiceşte viața. Lumina și întunericul nu se împacă. Dar în om se întâlnesc și se iau la luptă. Cu cât se sălăşluieşte în om mai multă lumină, cu atât strălucește şi trăieşte mai mult. Omul are mai multe organe pentru lumină. Unul este ochiul, care se desfătează de frumuseţea naturii, iar noaptea de podoaba cerului înstelat, care e icoana raiului unde este lăcaşul cel veşnic al drepţilor. Şi sunt oameni care din naştere trăiesc într-o veşnică noapte şi sunt printre ființele cele mai nenorocite din lume.
Nimeni nu poate vindeca orbii din naştere, peste ai căror ochi Dumnezeu a pus pecetea întunericului. Însă Iisus Hristos, Care e lumina lumii, a rupt aceste peceţi de pe ochii orbului din naştere din evanghelia de azi, ca să-și cunoască calea pe care umblă. Dar omul nu are lipsă numai de lumina cea fizică, ca toate vietățile şi toate cele ce cresc din pământ.
Sunt mulţi care văd şi sunt orbi cărora le lipseşte lumina Evangheliei, care ne ajută să descoperim lucrurile care nu se trec, ci veșnic rămân şi slujesc naturii noastre celei nemuritoare.
Duhul Sfânt ne dăruiește lumina sufletului şi ne deschide ochii cei lăuntrici, ca să vedem slava Domnului în înfățişarea Fiului Său, ca să putem deosebi păcatele în toate urâtele [lor] culori şi să ne alipim de Iisus. Cei ce trăiesc în lumina Evangheliei sunt sfeşnice de iubire, bucurie, pace, răbdare, bunătate, inimă bună, credință (Galateni 5, 22). Iar unde acestea lipsesc, stăpâneşte necurăția, lăcomia, zavistia, dezbinarea, pizma, beţia şi destrăbălarea (Galateni 5, 20); acolo viermuieşte păcatul şi orbirea.
Ce icoană înfiorătoare ar da un sat, un ţinut, o ţară de orbi, care nu-și văd calea!
Și sunt locuri unde oamenii orbecăie pentru că n-au lumina Evangheliei în ei şi în jurul lor, în vorbe, în fapte, în gânduri şi în simțiri.
Gândeşte-te, creştine, nu eşti și tu dintre aceia care înmulțesc ceata orbilor cu veşnica noapte a păcatului neispăşit, a întunericului minţii părăginite, cu picioarele străine de calea adevărului, cu urechile ce nu ascultă glasul lui Iisus? Iar dacă eşti aici, ieși până ce mai e zi şi n-a sosit încă noaptea morții!
Preot Iosif Trifa, «Lumina Satelor» anul 1923, nr. 18, pag. 3