Zis-a Domnul: „Cel ce voieşte să vină, după Mine să se lepede de sine şi să-şi ia Crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va vrea să-şi mântuiască sufletul său pierde-l-va pe el, iar cine-şi va pierde sufletul său, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui pe el. Că ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?
Că de cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele întru acest neam preacurvar şi păcătos şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri. ” Şi le zicea lor: „Amin grăiesc vouă, că sunt unii, din cei care sunt aici, care nu vor gusta moartea până când vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere”. (Marcu 8, 34-38 şi 9, 1)
Ce mult spune această evanghelie! Ea cuprinde toată taina mântuirii noastre sufletești.
Dacă oamenii – zicea un învăţat creştin – ar pierde, din întâmplare toate evangheliile, afară de una sau daca omului i s-ar permite să asculte numai o singură evanghelie, mântuirea încă n-ar fi pierdută; evanghelia cu purtarea crucii ar fi în stare ea singură să păstreze şi să vestească taina mântuirii noastre sufleteşti.
Să cercetăm cuprinsul acestei evanghelii. „Tot cel ce vrea să vină după Mine”. Iată acesta este începutul mântuirii. Să pleci pe urmele Domnului. Să pleci de bunăvoie, din dragoste şi dor de mântuire, pe calea mântuirii. Dar nu e lucru uşor a merge după Domnul.
Condiţia cea dintâi o spune evanghelia: „Să se lepede de sine”. Cel ce vrea să plece pe urmele Domnului trebuie mai întâi și mai întâi să se lepede de sine. Mare lucru este lepădarea de sine. Într-o adunare restrânsă a Oastei, eu le spuneam odată fraților ostași că mântuirea noastră are trei mari dușmani.
– Ştiţi voi care-i cel dintâi din aceştia?
– Diavolul! răspunseră ostaşii în cor.
– Nu-i adevărat! le-am zis eu. Cel dintâi şi cel mai mare duşman al mântuirii noastre este eul nostru. Numai în al doilea rând vine satan; iar al treilea duşman e lumea.
Eul din om e cel dintâi şi cel mai mare dusman al mântuirii sufleteşti. Acest eu dă răspunsuri ca acestea: Eu să mă împac cu vecinul meu?… Eu să mă rog lui de iertare?… Eu să mă las batjocorit de cela şi de cela?… Eu să sufăr ceea și ceea?… Eu să intru în Oastea Domnului?… Eu să ascult de un popă de la Sibiu?… Eu să mă fac frate şi soră cu pălmaşii şi servitorii de la Oaste?… Eu, doctor în ştiinţele cutare şi cutare, să mă cobor de la înălţimea catedrei mele între pălmaşii şi cu servitorii de la Oaste?…
Acest eu este răsuflarea lui satan. Prin el răsună şi vorbeşte satan. În dosul lui e puterea lui satan. Eul acesta ne îndeamnă să trăim numai pentru noi înşine şi numai pentru cele lumeşti. El ne împiedică să trăim o viaţă pentru Dumnezeu, pentru alţii şi pentru sufletul nostru. Acest duşman trebuie mai întâi răpus. Acestui duşman Sf. Scriptură îi zice „omul cel vechi”. Şi tot Scriptura ne spune că acest „om vechi” nu moare decât răstignit pe crucea Golgotei. El trebuie împuns mereu cu „piroanele Golgotei”. De aceea, zice mai departe evanghelia, cel ce vrea să meargă după Domnul trebuie „să-şi ia crucea sa”.
A te lepăda de tine şi a-ţi lua crucea înseamnă a te răstigni şi „a muri” faţă de lume (Romani cap. 6). A-ţi lua crucea înseamnă a te răstigni mai întâi pe ea, ca să moară eul din tine, să moară „omul cel vechi” din tine.
Dar nu e lucru uşor acesta. Eul din noi e duşmanul care se lasă mai anevoie bătut. E duşmanul care moare mai târziu. Pe satan îl poţi ţine la distanţă, căci e mai mult un fel de duşman extern; dar eul e un hoţ de casă; şi ştiut lucru este că de hoţul din casă mai greu te poţi feri.
Eul nostru, „omul nostru cel vechi”, trebuie mereu împuns cu „piroanele Golgotei”. Trebuie să stai mereu lângă el, cu ciocanul în mână, căci el umblă neîncetat să se coboare de pe cruce. Eul nostru nu vrea să moară cu una, cu două. Zvârcolirile lui sunt ele însele o cruce grea pentru noi. De aceea, zice o altă evanghelie că trebuie să ne luăm crucea în fiecare zi (Luca 9, 23). Adică zi de zi şi clipă de clipă să te lupţi a împiedica răsuflarea şi învierea eului tău, a omului tău cel vechi.
A-ţi lua crucea înseamnă a te răstigni şi a muri mereu faţă de lume, pănă vei ajunge la biruinţa pe care a strigat-o Sf. Ap. Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).
A-l pune pe eul nostru, pe „omul nostru cel vechi”, să ne ducă el crucea, înseamnă a face tot atât cât fac şi iconarii (negustorii de icoane) de la Gherla, care poartă în spate icoanele cu „Iisus cel Răstignit”, dar în acelaşi timp suduind, îmbătându-se, certându-se, înşelând…
A merge după Domnul înseamnă a merge pe urmele Mielului, înseamnă a merge pe urmele Crucii, adică să rabzi totul, să suferi totul, să-i iubeşti pe toţi, să plângi cu cei care plâng, să te bucuri cu cei care se bucură. Și, o dată cu acestea, să păşeşti călcând sub picioarele tale scorpiile şi balaurii ispitelor şi păcatelor (Luca 10, 19). A merge după Domnul înseamnă să fii tuturor toate şi, mai presus de toate, să fii cu totul al Lui…
Ce puţini sunt însă acei care trăiesc o astfel de viaţă! De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de o întâmplare ce a rămas adânc săpată în sufletul meu. Între păstoriţii mei aveam pe unul care mergea cu îndărătnicie pe calea pierzării. Numele Domnului Îl pomenea numai în legătură cu sudalmele. Şi a mers până la sfârşit pe calea aceasta. Nici Sfânta Împărtăşanie n-a primit-o. Adică a voit în ceasul din urmă s-o primească, dar atunci era prea târziu. Când am ajuns la el, i se legase graiul…
Fiind om bogat, familia i-a făcut o îngropăciune pompoasă. Parcă şi acum îi văd calea lui cea din urmă, când am plecat cu el spre cimitir. Înaintea mortului mergea un copil cu o cruce mare de lemn pe care era scris: „Aici odihneşte în Domnul N. N.” Iar îndată după cruce venea mortul. Era singura zi din „Viaţa” lui în care „mergea” liniştit şi ascultător pe urma Crucii lui Hristos. Numai că această mergere nu-i mai ajuta nimic… Nu mergea el, ci-l duceau alţii. Nu mersese cât a fost viu, iar acum era prea târziu, prea târziu…
Şi, vai, câţi creştini trăiesc tot aşa! O singură dată în viaţa lor merg pe urmele Crucii: în calea spre cimitir. Ce lucru grozav! Eu mă îngrozesc când trec prin cimitire şi văd în toate părţile cruci pe care scrie: Aici odihneşte în Domnul N. N… Aici s-a mutat la Domnul N. N. etc…
Ți se pare că aici odihnesc oameni care au trăit tot cu Domnul în gură şi tot cu crucea în spate. Dar, vai, cât de departe a fost viaţa lor de aşa ceva!
Aşa să trăim ca toate cele ce se vor a fi scrise pe crucea noastră din cimitir să se potrivească cu viaţă pe care am trăit-o! Să trecem prin viaţă purtându-ne crucea cu folos de mântuire sufletească.
Anevoie moare eul din noi. Domnul Iisus a ştiut acest lucru. De aceea ne-a lăsat în ajutor o altă putere: crucea suferinţelor, despre care vom vorbi în cele ce urmează.
Ceva despre crucea suferinţelor.
Toţi purtăm o cruce de suferinţe şi încercări. Nu este nimeni în această lume care nu-şi are necazurile şi încercările lui. Fratele meu care citeşti aceste rânduri, eu nu te cunosc mai de-aproape cine ești şi cum trăieşti. Însă oricine ai fi, desigur, şi tu porţi o cruce de necazuri şi încercări. Nu este nimeni care să nu-şi aibă crucea necazurilor lui. Tu vrei să scapi de crucea aceasta? Zădărnică încercare. Orice ai face, oricât te-ai zbate, tot cu ea în spate te vei trezi. Cu cât vei fugi de ea, mai tare te va urmări!
Dar crucea aceasta nu e încă crucea din evanghelie. Aceasta e numai şcoala în care Domnul te-a chemat să te înveţe ce înseamnă a purta crucea şi a te lepăda de tine. Sub greutatea crucii suferinţelor din lumea aceasta, trebuie să-L afli pe Domnul,
trebuie să afli „jugul Lui cel uşor”, trebuie să afli Crucea Lui. Crucea vieții trebuie s-o purtăm spre folosul şi mântuirea sufletului nostru.
O, dacă viaţa noastră este o cruce de nesfârşite suferinţe şi încercări, de ce n-am purta-o de bunăvoie pentru Hristos8, în loc s-o purtăm de silă, fără nici un folos? O, ce dureros este să-i vezi pe oameni purtând crucile necazurilor fără să-L cunoască pe Cel Care ne-a mântuit prin Jertfa Crucii!
Suflete dragă! Să ştii că Domnul a pus pe umerii tăi crucea suferinţelor şi a necazurilor. A pus-o, ca să-L afli pe El şi rosturile vieții tale. A pus-o, să-ţi dai seama şi să înţelegi că nu este mântuire fără cruce şi suferinţă.
Întreagă Viaţa Domnului, începând de la naştere şi până la moartea pe Cruce, a fost o cruce grea şi suferinţă nesfârşită. Şi tu, dragul meu, umbli după tihnă şi odihnă? Te înşeli, dragul meu, te înșeli! Crezi tu, oare, că vei putea scăpa de ceea ce n-a scăpat nici un suflet ce s-a mântuit? A fost, oare, vreun sfânt în această lume care să nu fi suferit?
Uită-te bine spre Cer, fratele meu, şi vei vedea că toţi cei care sunt Acolo „crucea ca jugul au purtat” în lumea aceasta. Toţi au trecut prin martiraje, prin suferinţe, prin batjocuri, prin prigoane, prin „poarta cea îngustă.” Şi tu, fratele meu, vrei să trăieşti mai liniștit decât ei?
Şi vrei să trăieşti în tihnă şi odihnă când Domnul a spus atât de clar: „În lume necaz veţi avea… dacă pe Mine M-au urât şi pe voi vă vor uri.” O, dragul meu, nu este mântuire fără cruce şi suferinţă! Dar să ştii un lucru: când Domnul te apleacă sub cruce, crucea aceasta se face o binecuvântare pentru tine şi sufletul tău. Domnul nu pune pe umerii tăi niciodată o cruce pe care să n-o poţi duce. El ştie hotarul puterilor noastre sufleteşti.
O, dragul meu, învaţă-te „să suferi ca un bun ostaş al lui Hristos ” (II Timotei 2, 3). Fii gata să rabzi şi să suferi orice. Bea cu bucurie paharul pe care Domnul ţi-l întinde.
Suflete dragă! Noi trebuie să mergem pe calea cea strâmtă a crucii. Dacă ar fi fost şi o altă cale spre cer decât aceasta, Bunul nostru Mântuitor, desigur, ne-ar fi arătat-o. El însă ne-a spus-o limpede şi lămurit: „Cine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze”.
Purtarea crucii este o binecuvântare pentru sufletul nostru. Dar Domnul n-a pus pe umerii noştri numai greutatea crucii, ci ne-a lăsat şi puterea ca să ne purtăm crucea.
În crucea pe care Domnul ne-o dă să o purtăm este nu numai greutate, ci şi putere. O femeie credincioasă a lăsat vestitele vorbe: „Nu eu duc crucea, ci ea mă duce pe mine”. Noi nu purtăm crucea noastră spune un Sfânt Părinte – noi nu purtăm crucea necazurilor, a greutăţilor, a izbeliştilor şi a neputinţelor noastre. Am cădea zdrobiţi sub greutatea ei. Crucea noastră o poartă Domnul Iisus, iar noi purtăm Crucea Lui cea dulce şi plină de binecuvântări. „Luaţi jugul Meu, căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară” (Matei 11, 28-30).
Noi putem duce crucea ce ni s-a pus pe umeri, pentru că în fruntea noastră merge Domnul.
Împăratul roman Iulius Cezar nu folosea în armată vorba de comandă „ite” adică înainte marş, ci folosea vorba „venite”, veniţi după mine. El însuşi mergea în fruntea armatei. Aşa şi Domnul Iisus, El nu zice: Luaţi-vă crucea şi mergeţi înainte, ci zice: „Veniţi după Mine…” Eu merg înaintea voastră, purtând crucea pe umeri… Eu vă deschid drumul. O Doamne, dacă Tu eşti înaintea noastră pe drumul crucii, noi mergem cu bucurie pe urmele Tale.
Rugăciune
Iisuse, preadulcele meu Mântuitor, Îţi mulţumesc că ai aşezat pe umerii mei crucea şi m-ai chemat să merg după Tine; Îţi mulţumesc că m-ai chemat în şcoala cea mare a suferinţelor, în care se învaţă purtarea crucii. Mi-ai pus pe umerii mei crucea suferinţelor şi m-ai chemat să merg după Tine pe calea ce duce la cer. Dar, vai, ce şcolar rău am fost eu în şcoala suferinţelor! De câte ori am încercat să fug din şcoala aceasta! De câte ori am voit să arunc crucea de pe umeri!
Iisuse preadulcele meu Mântuitor, Îţi sărut cu foc preasfintele mâini şi picioare; Îţi mulţumesc din tot sufletul că nu m-ai părăsit pentru încăpăţânarea şi nesocotinţa mea. Îţi mulţumesc că nu m-ai scos ca pe un netrebnic din şcoala cea sfântă a suferinţelor. Îţi mulţumesc că m-ai lăsat în ea şi mi-ai apăsat mereu crucea pe umeri până mi s-au deschis ochii şi mintea să văd şi să înţeleg că crucea suferinţelor mi se pusese pe umeri să Te aflu pe Tine, preadulcele meu Mântuitor! Sub greutatea crucii Te-am aflat pe Tine şi Jertfa Ta cea sfântă. Sub greutatea crucii am învăţat să mă laud în slăbiciunile mele… am învăţat să „am plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos, căci când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 9-10). Sub greutatea crucii am învăţat să mă jertfesc pentru Tine, pentru lucrul Tău şi pentru alţii. Sub greutatea crucii am învăţat că trebuie să mă răstignesc împreună cu Tine (Romani 6, 6), pentru ca să nu mai trăiesc eu – omul meu cel vechi – ci Tu, Doamne, să trăieşti în mine (Galateni 2, 20). Sub greutatea crucii am înţeles că trebuie să vină neîncetat peste mine suferinţe şi prigoane, pentru că trăiesc în lume, iar lumea pe ai Tăi nu-i poate suferi, precum nici pe Tine nu Te-a suferit, iar „sluga nu este mai mare decât stăpânul”. Dacă Tu ai suferit, şi noi trebuie să suferim.
Suferința este cea mai scumpă şi cea mai dulce binecuvântare de care Domnul m-a învrednicit. Este îngerul ceresc care m-a trimis în braţele Domnului şi mă ţine în braţele Lui. Prin suferinţă „trăiesc”, prin ea muncesc. Prin ea a vorbit cerul cu mine şi prin ea vorbesc şi eu cu cititorii mei.
O, sfântă suferinţă, însoţeşte-mă până la marginea mormântului! Ține-mă neîncetat „mai lângă Domnul meu” până în clipa când mă vei preda cu totul şi pentru totdeauna în braţele Lui…
Preot Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an
