Chipul de alături ne arată o evanghelie pe care o puteţi citi pe larg la Matei 8, 23-27: Iisus Mântuitorul călătorea împreună cu apostolii Săi pe mare. „Şi iată, vifor mare s-a făcut în mare, încât se acoperea corabia cu valurile. Şi venind, învăţăceii Lui L-au deşteptat pe El, strigând: «Mântuieşte-ne, Doamne, că pierim!». Şi le-a zis lor Iisus: «Ce sunteţi înfricoşaţi, puţin credincioşilor?». Şi sculându-se, a poruncit vânturilor şi mării şi s-a făcut linişte” (Matei 8, 23-27).
Întâmplarea de mai sus e din vremea când umbla Iisus cu apostolii pe pământ, dar ea se potriveşte şi azi în viaţa mea şi a ta, iubite cititorule. Şi viaţa noastră e o călătorie peste marea acestei vieţi şi furtuni se ridică şi în calea noastră. Marea acestei vieţi e mai mult tulburată decât liniştită. Ştii tu care sunt valurile şi furtunile din marea vieţii noastre? Sunt, mai întâi, ispitele, patimile, poftele cele rele şi plăcerile acestei lumi. Marea vieţii noastre veşnic mugeşte şi se frământă de acest „vifor al ispitelor” pe care diavolul îl scorneşte şi îl tot aţâţă, ca să ne înece cu el în valurile pieirii sufleteşti. Altfel de valuri şi furtuni sunt şi necazurile, întristările, bolile etc. În valurile acestor furtuni, noi repede ne-am îneca dacă n-ar fi cu noi Domnul, care face „linişte” în marea vieţii noastre răscolite de patimi şi furtuni. Orice furtuni s-ar ridica împotriva noastră, noi nu ne temem până când în corabia vieţii noastre se află Domnul cu noi.
Apostolii s-au spăimântat de furtuna ce se ivise în calea lor, pentru că încă nu primiseră destul dar din darul Domnului şi putere din puterea Lui. Apostolii şi-au pierdut curajul înainte de a se pogorî peste ei darul şi harul Duhului Sfânt. Furtuni şi mai grele au venit peste ei după pogorârea Duhului Sfânt, dar atunci n-au mai descurajat, ci, dimpotrivă, se lăudau cu necazurile şi spuneau că au „plăcere” în ele, căci prin ele simt prisosind harul şi darul Duhului Sfânt (II Corinteni 12, 10). Aşa e şi cu tine, dragă cititorule. Când trăieşti o viaţă cu Domnul, adică când eşti cuprins, aprins şi cârmuit de darul Duhului Sfânt, atunci orice valuri şi vânturi s-ar ridica împotriva ta, tu nu te temi, căci Domnul este cu tine şi îţi dă putere. „De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor” (Psalmul 46, 2). Aşa grăiesc şi o aşa putere simt creştinii cei adevăraţi. O, ce liniştit stă un creştin adevărat în faţa valurilor şi vânturilor din marea acestei vieţi! „Dacă El dă linişte, cine o poate tulbura?” (Iov 34, 29). O, ce dulce este „liniştea” sufletească pe care o dă Domnul Iisus celor care trăiesc cu El şi călătoresc împreună cu El peste marea acestei vieţi!
Când trăieşti o viaţă cu Domnul, valurile necazurilor, întristărilor îţi vin şi ele spre zidire şi clădire sufletească. Adeseori şi noi, ca apostolii, tremurăm în faţa primejdiilor, dar pe urmă ne ruşinăm când vedem puterea lui Dumnezeu. Necazurile ne vin ca să înţelegem că numai El ne poate scăpa; ca să vedem cât de slabi suntem singuri şi cât de tari când Domnul călătoreşte împreună cu noi.
Liniştită este viaţa creştinului care trăieşte cu Domnul şi călătoreşte împreună cu El peste valurile acestei vieţi. Nu însă aşa e viaţa păcătosului, ci ca o corabie fără cârmă şi fără cârmaci, izbită de valuri încoace şi încolo. „Cei păcătoşi sunt ca marea înfuriată ce nu se poate linişti” (Isaia 57, 20). Păcătosul e o corabie ce şi-a pierdut drumul vieţii şi rătăceşte dusă de valurile şi vânturile ispitelor şi păcatelor până când se cufundă de tot în adâncul mării, în noaptea pieirii sufleteşti.
Să ştii, dragă cititorule, că orice păcat face o gaură în corabia vieţii tale; şi dacă nu astupi aceste găuri ce le face păcatul, prin căinţă şi prin întoarcere către Domnul, apa pătrunde înăuntru şi te îneacă. Să ştii, dragă cititorule, că valurile şi vânturile necazurilor din această lume sunt trimise de la Domnul ca să te apropie de El şi să strigi şi tu cu apostolii: „Miluieşte-mă, Doamne, că mă cufund”. De ani de zile viaţa oamenilor de azi s-a făcut un „vifor” ce nu se mai gată, s-a făcut o corabie bătută de valuri şi vânturi de războaie, greutăţi, scumpete etc. Şi viforul nu se mai linişteşte şi nu se va linişti până când oamenii şi popoarele nu se vor apropia de Iisus Mântuitorul cu cuvintele apostolilor: „Mântuieşte-ne, Doamne, că pierim”. Dar oamenii nu fac întoarcerea la Dumnezeu, la Iisus Mântuitorul, şi de aceea necazurile tot mai mari şi mai mari se fac. Din furtunile vremilor de azi numai o singură cale de scăpare este: întoarcerea la Dumnezeu.
Preot Iosif Trifa, Lumina Satelor, anul 1924, nr. 40, pag. 4
