Era 20 ianuarie când am ajuns la Sibiu. L-am găsit pe fratele Marini, într‑adevăr, foarte grav.
Dar abia am ajuns lângă el, până am şi aflat o altă veste dureroasă: mama lui, Ana, de la Săsciori, trecuse la Domnul…
În ianuarie 1971, am intrat din nou în spital. Boala mea de inimă se agravase atât de mult, încât a trebuit să mă internez, cu crize din ce în ce mai dese şi mai grele. Mă şi pregătisem pentru plecarea mea la Domnul. Inima mea mărită şi tensiunea scăzută până la limită mă înştiinţau întruna că trebuie să fiu gata în orice clipă. Am stat în situaţia asta acolo trei săptămâni. Îmi aşteptam moartea, din nou, ca pe o izbăvire. Dar din nou voia Domnului a fost alta.
Se apropia nu ştiu ce eveniment politic şi mulţi puneau speranţe într-un decret de graţiere care – spuneau ei – trebuie să vina neapărat. Aici în cea mai mare parte a timpului nu se discută şi nu se speră decât asta. Dar unii, dimpotrivă, nu credeau şi nu sperau nimic.
Era, prin ianuarie 1942, o iarnă grea, cu ger mare.
Dar abia a plecat şi, la două zile, am şi primit vestea că a fost arestat şi ţinut închis la un post de jandarmi, chiar la Sâmbăteni, lângă Arad, unde abia coborâse din tren.
Plecase pentru un rând de adunări cu fraţii de prin părţile Aradului şi Timişoarei şi voia să înceapă de acolo.
De la sărbătoarea Bobotezei de atunci, eu păstrez o amintire sfâșietoare, care mi-a zdrobit inima. Și care, ori de câte ori îmi vine în minte și azi, îmi sângeră sufletul ca un păcat mare pe care nu mi-l mai pot ierta. Trebuie să mi-o mărturisesc aici. Iată ce s-a întâmplat.
Acum suntem însă la începutul anului 1935, la începutul timpului marilor cerneri, când, din cauza neașteptatei lovituri, prima impresie a fost pentru foarte mulți o mare zăpăceală.
Omul lui Dumnezeu zăcea cu mâinile legate și cu graiul acoperit.
Slăvit să fie Domnul că, în sfârșit, prin ajutorul Său, am ajuns astăzi și la acest popas. S-a scris mult și se va scrie în viitor și mai mult despre această mișcare, despre acest curent evanghelic născut în Biserica și-n țara noastră, într-un chip atât de minunat, de nou și de original. Și care, de la început, și-a luat numele biblic și predestinat de Oastea Domnului.
Era în timpul când „lămuririle” căutau să-mi ia viața și zestrea morală. Mă gândeam în mine: Doamne, ce se va alege de mine și de truda mea? Sunt bolnav și s-ar putea întâmpla să închid pentru totdeauna ochii, zdrobit de mâhnire. Iar a grăi și a mă apăra nu pot, fiind oprit cu forța publică.
Îmi venea să îmi strâng în brațe cărțile, să le sărut, să strig: dragile mele cărţi şi tâlcuiri, pentru voi am muncit, pentru voi am trăit, pentru voi mi-am pierdut sănătatea și acum va trebui să vă las orfane, izbite de atacuri, batjocorite. Tot ce am clădit eu cu voi în sufletele cititorilor, se va îndoi, se va clătina, se va zdruncina…
Era seara dinspre 25 spre 26 ianuarie și am pus mâna pe Biblie și Psaltire, să mă mângâi cu Cuvântul lui Dumnezeu. Dar orice mângâiere părea zadarnică. Era pentru prima dată în viața mea când nu mă mai puteam mângâia cu Cuvântul lui Dumnezeu. Parcă îmi trebuia ceva mai mult decât atât. Am adormit plângând, cu perina udă de lacrimi.