Psalmul 15, versetul 1
Fiecare din noi, privindu-ne cu sinceritate şi cercetându-ne cu nepărtinire până în adâncul fiinţei, putem fi descurajaţi de puţinul rod bun pe care îl purtăm pe crengile bătrâne ale vieţii noastre, între multa frunzărie de vorbe. Cunoaştem unii dintre noi de atâţia ani sfânta voie a lui Dumnezeu…
Despre credință și necredință
Deci, fiind seară în ziua aceea, într-una din sâmbete, şi uşile fiind încuiate, unde erau ucenicii adunaţi de frica iudeilor, venit-a Iisus şi a stătut în mijloc şi a zis lor: „Pace vouă!” Şi acestea zicând, a arătat lor mâinile şi coasta Sa.
Hristos așteaptă și după Toma.
Hristos nu așază deplin masa bucuriei nici pentru ceilalți până ce sosește și cel întârziat. Pentru că numai atunci bucuria este deplină, când nu mai lipsește nimeni.
O, aici este vorba despre tine, suflet credincios, care acum nu mai ești cum erai cândva, cu frații tăi.
„Prin credinţă, Moise când s-a făcut mare n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire. Prin credinţă a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului; pentru că a rămas neclintit ca şi cum ar fi văzut pe Cel nevăzut“ (Evrei 11, 24-27).
O, câte binecuvântări eu am avut în viaţă,
dar ce puţin le-am înţeles când le-am avut în faţă.
Am fost cu oameni minunaţi, cum n-a mai fost altcine,
dar parc-am fost un orb şi-un mut când ei au fost cu mine.
„Și unii pe alții îmbrățișându-ne să ne zicem fraților…”
Aşa ne învaţă praznicul Învierii şi aşa trebuie să facem pentru bucuria Învierii. Să ne gândim ce dar mare şi ce bucurie mare este nouă Învierea lui Hristos: ea ne chezăşuieşte că nu vom rămâne în pământ, ci vom învia şi noi şi vom trece „din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”.
„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate printr-Însul s-au făcut şi fără de Dânsul nimic nu s-a făcut, ce s-a făcut. Întru Dânsul viaţa era, şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina întru întuneric luminează şi întunericul pe dânsa nu a cuprins-o.
„Şi a zis Pilat: «Eu nici o vină nu aflu în El. Ci este vouă datină să vă slobozesc pe unul la Paşti; deci voiţi să vă slobozesc vouă pe acesta sau pe Varava?». Strigat-au toţi: «Nu pe acesta, ci pe Varava!”. Şi Varava era tâlhar” (Ioan 18, 39-40).
„Și s-a jurat Petru, zicând: «Nu cunosc pe omul acesta»” (Matei 26, 74).
Dar tu cititorule cunoști pe omul acesta?
Cu câtă satisfacţie trebuie să fi privit stăpânii – la fel de nelegiuiţi – la ceea ce făceau slugile lor acum cu Hristos!
Şi Iisus, Împăratul Slavei, Iisus, Dumnezeul Veşniciei, Iisus, Biruitorul Etern, tace răbdând şi rabdă tăcând. Suportă toate cu o cutremurătoare linişte, cu o dumnezeiască milă, cu o înfricoşată măreţie, cu o nepământească neclintire. Răbdarea Lui era tăcută, precum spusese profeţia: „El nu Şi-a deschis gura” (Isaia 53, 7). Nici să se vaiete, nici să strige, nici să se apere. Tăcerea Lui era înaltă, demnă şi răbdătoare, nu mânioasă, nu vrăjmaşă, nu fricoasă.
Mărimea păcatelor omenirii şi mărimea osândei acestor păcate cereau un preţ răscumpărător de aceeaşi mărime.
