Să nu mergeți pe o cale cu-ngâmfații către foc,
nici să nu stați cu cei care de Biserică-și bat joc.
Nici să nu vă faceți prieteni cu cei fără Dumnezeu
ca să nu le-ajungeți plata când le vine ceasul greu.
Ci să mergeți, mai degrabă, la cei mici și chinuiți.
Pentru ei, ca niște mame și ca niște frați să fiți.
Ajutând pe cel ce n-are și hrănind pe cel flămând,
tuturor, de-mpărăția Cerurilor, cuvântând.
Să nu ne fie teamă când mergem cu Hristos!
Cât umbli în lumină, să nu te temi de nime’!
Mergi cu curaj pe cale atunci când mergi frumos,
lumina ta va-nvinge prin orice-ntunecime.
Rămâi pe brazda dreaptă, cu ochii către Ţel
și-apasă plugul cinstei, cât mai adânc să are;
în Dumnezeu te-ncrede, cu tine este El,
și grâul tău va umple cereștile grânare.
Să nu rămâi fără credință și să nu uiți al ei sfânt preț,
căci, de trăiești fără credință, îți pierzi folosu-ntregii vieți.
Cel care uită-al ei scump soare, se prăbușește-n iad de viu.
De-acolo ar crede și-ar întoarce, dar cei din iad cred prea târziu…
Să nu taci când vezi adevărul și când îți cere el să-l spui.
Să nu plângi după slava lumii, ce azi o vezi iar mâine nu-i.
Să nu-ți îngropi de tot nădejdea, când ești în ceasul cel mai greu.
Din orice stare disperată, mai are-o cale, Dumnezeu.
Să nu-ți pierzi, doborât, credința, nici cât de-adânc ai fi căzut.
I-a scos și din mai negre-adâncuri, Hristos, pe-acei ce au crezut.
Să nu-ți stingi dragostea aprinsă, în niciun vânt și-n niciun ger.
Al ei duh sfânt, Hristos îl ține, în toți cei ce-l doresc și-l cer.
Să nu-ți uiți legământul, să nu ți-l uiți, îți spun
că-ai să regreți odată, plângând, ca un nebun
și-ai să alergi odată topindu-ți ochii goi;
dar dragostea zdrobită în veci n-o-nvii ‘napoi.
Să nu-ți uiți datoria spre Sfântul Dumnezeu,
că nu-i o altă vină s-o ispășești mai greu
și-ai să bocești odată cu sufletul arzând;
dar vremea cea trecută n-o mai întorci nicicând.
Să retrăim minunea frumoaselor izbânzi
din anii tinereții cu steaguri fluturate,
când tremurau toți leii, înfrânți de mieii blânzi,
când răsunau toți munții de imne-nflăcărate!
Să retrăim fiorii frumosului elan
când apăsam pe pluguri în lung și-n lat, pe creste,
când greul grâu de aur mustea în orice lan,
umplând de veselie hotarele aceste.
Să știi s-aștepți făgăduința ce negreșit se va-mplini
cu-ncredințarea neclintită că tot ce-i scris – așa va fi,
nici cât de lunga-ntârziere, nici cât de mulți și tari vrăjmași
să nu-ți înfrângă-ncredințarea,
să lupți crezând, să nu te lași!
Se mai rotește, încă, un corb deasupra mea
și știu ce ură-mi poartă, și știu ce rău îmi vrea.
Dar și mai lângă mine e Dumnezeul meu
și El mi-e dulce reazem și adăpost mereu.
Se mai repede, încă, un câine învrăjbit
dar pacea mea-i senină și duhul liniștit.
Căci, și mai lângă mine, e-un Dulce-Apărător
și-n fața Lui vrăjmașii se risipesc și mor.
Spune-ți inimii să tacă în durere și-n mânie,
că-n mânie și durere, omul spune ce nu știe
și lucrează ce nu-i bine și ia hotărâri nebune.
A putea tăcea-n mânie este-o mare-înțelepciune.
Spune-ți inimii să rabde la necaz și la-încercare.
Nu regretă niciodată cel ce a avut răbdare
Pe la jumătatea lui ianuarie însă, după ce primisem acasă primul număr Iisus Biruitorul, mi-a sosit o telegramă fulger: „Vino imediat! Sunt grav bolnav. Marini”. Un fior rece mi-a străpuns inima și un șuvoi de lacrimi îmi porniseră din ochi scăldându-mi obrajii. Dragul meu, fratele Marini! Fratele meu de luptă, de jertfe, de încercări îndelungi!
