Aici însă Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu vorbește despre partea cea mai smerită a Bisericii, despre mădularele cele mai smerite ale adunării Domnului, despre frații cei mai smeriți din lucrarea evanghelică.
Când prezența lui Dumnezeu este fericită într-o Biserică, iar ea, Biserica, este într-o stare bună și curată, când dragostea lui Hristos Domnul este sfântă, fierbinte și lucrătoare într-o frățietate duhovnicească, când lucrarea Duhului Sfânt este vie, roditoare și statornică într-o familie frățească, atunci cea mai bună și mai frumoasă dovadă sunt picioarele, frații și surorile cei mai din urmă, sufletele cele mai smerite, fie ei cei mai umili. Fiindcă aceștia nu vor fi atunci desculți, adică neînvățați, neîntăriți, necumpătați și nepăsători. Ci vor fi crescuți, vor fi îngrijiți să fie bine pregătiți totdeauna, bine zidiți și bine înarmați în Cuvântul lui Dumnezeu.
Pentru El sunt în stare să-mi dau trecutul meu, prezentul meu și viitorul meu. Pentru El nicio osteneală nu-i prea multă, nicio luptă nu-i prea grea, nicio jertfă nu-i prea mare.
Eu sunt a Lui în întregime. Ochii mei nu vor mai privi pe nimeni ca pe el. Urechile mele nu vor mai asculta niciun alt glas, fie oricât de frumos din lume, decât numai Glasul Lui. Nicio mireasmă de pe pământ nu mă va mai atrage și nu mă va mai opri să miros decât Crinii Lui, Apropierea Lui, Urmele Lui. Niciun cuvânt de iubire nu va mai rosti gura mea pentru nimeni și pentru nimic decât pentru Preaiubitul meu drag.
Hristos așteaptă și după Toma.
Hristos nu așază deplin masa bucuriei nici pentru ceilalți până ce sosește și cel întârziat. Pentru că numai atunci bucuria este deplină, când nu mai lipsește nimeni.
O, aici este vorba despre tine, suflet credincios, care acum nu mai ești cum erai cândva, cu frații tăi.
Cu câtă satisfacţie trebuie să fi privit stăpânii – la fel de nelegiuiţi – la ceea ce făceau slugile lor acum cu Hristos!
Şi Iisus, Împăratul Slavei, Iisus, Dumnezeul Veşniciei, Iisus, Biruitorul Etern, tace răbdând şi rabdă tăcând. Suportă toate cu o cutremurătoare linişte, cu o dumnezeiască milă, cu o înfricoşată măreţie, cu o nepământească neclintire. Răbdarea Lui era tăcută, precum spusese profeţia: „El nu Şi-a deschis gura” (Isaia 53, 7). Nici să se vaiete, nici să strige, nici să se apere. Tăcerea Lui era înaltă, demnă şi răbdătoare, nu mânioasă, nu vrăjmaşă, nu fricoasă.
Mărimea păcatelor omenirii şi mărimea osândei acestor păcate cereau un preţ răscumpărător de aceeaşi mărime.
Credinciosule şi frate, dacă tu eşti numai un om obişnuit, tu nu eşti mare lucru. Cu tine sau fără tine, este tot atât.
Dacă tu nu faci tot mai mult, tot mai grăbit, tot mai bine şi tot mai frumos din zi în zi tot ce faci în slujba Domnului şi în mijlocul semenilor – vai de credinţa ta. Vai de moartea ta. Şi vai de răsplata ta.
Frate lucrător al lui Hristos, nici tu nu vei putea face voia lui Dumnezeu, nici lucra împreună cu El dacă nu te vei pătrunde până în fundul sufletului tău de aceste mari adevăruri.
E greu? – Desigur că nu-i ușor să fii cel mai dintâi la muncă și la datorie, dar cel din urmă la masă și la plată.
Desigur că nu-i ușor să fii cel care să meargă prin orice vânt și ploaie,
cel care să facă totdeauna partea cea mai grea din lucru,
cel care să dea totdeauna și să nu aștepte niciodată,
cel care nu poate pleca până lucrul nu-i gata,
cel care nu se poate culca până nu le-a așezat pe toate,
cel care nu se așează la masă până ce nu s-au săturat toți ceilalți,
cel care nu se poate așeza jos, până când mai stă cineva în picioare…
– Dar numai așa ești cum te vrea Hristos!
Săptămânile de post așezate înaintea Paștilor, tocmai cu acest scop au fost rânduite,
ca, în tot timpul zilelor pregătirii, noi să avem treaz în mintea noastră gândul și în inima noastră duhul care să ne îndemne spre curățire, pentru ca în zilele Sărbătorii Paștilor să ne putem înfățișa în chip cât mai vrednic înaintea lui Dumnezeu.
Şi totuşi cea mai nepătrunsă taină este inima omului. În ea a pus Dumnezeu puterea de viaţă şi de simţire. Cât inima trăieşte şi bate, pot fi zdrobite toate celelalte mădulare – omul trăieşte. Nu-i mort. Cât inima este puternică, ea ţine în viaţă tot trupul, oricât de slăbite şi neputincioase ar fi toate celelalte părţi ale lui. Dar când inima a slăbit, pot fi toate celelalte puternice şi sănătoase – în zadar.
O, ce cuvânt greu este acesta! Păcatul este fapta nelegiuită a celui care, știind Legea, a călcat Legea cu voia sa, atunci când putea să n-o calce. Știind să facă binele și putând să-l facă, a ales cu voia și cu știința lui să nu facă binele.
Chiar dacă n-a făcut în locul acestui bine un rău văzut, el totuși a săvârșit o călcare de lege, fiindcă nu este om care să n-aibă, atât înlăuntrul lui cât și în afara sa, o Lege a Binelui, o lege a omeniei, care îl obligă față de semenul lui și față de Dumnezeul său. Dacă ascultă, omul e bun. Dacă nu ascultă, e un om rău.
Despre izbânzile rugăciunii au rămas nenumărate dovezi.
Un soldat credincios, în clipa când primi ordin să plece într-o misiune primejdioasă, pe front, spuse tovarășilor săi:
– Vă rog, numai o clipă, să ne rugăm lui Dumnezeu!
– Noi n-avem nevoie, ziseră ceilalți, roagă-te tu!
Credinciosul se duse puțin mai deoparte și căzu în genunchi. Dar chiar în clipa aceea trecu peste capul său un proiectil inamic care, căzând tocmai între tovarășii săi, îi ucise pe toți. Iată ce înseamnă „Rugați-vă oricând” (1 Tesaloniceni 5, 17).
