Plecat-am şi noi cu sufletele dornice de viaţă pe drumul crucii Mântuitorului, fermecaţi de Dragostea Lui cea minunată. Lipsindu-ne de toate bucuriile trecătoare ale lumii, ne-am dus ca să primim de la El bucuria cea fără sfârşit a mântuiri şi a vieţii veşnice. Şi El ne-a dat din plin această bucurie.
O, ce clipe minunate, ce clipe sfinte am petrecut aplecaţi la umbra crucii Lui, atunci când ne-am descărcat înaintea Lui sufletul nostru de toată povara care-l apăsa. Ochii noştri se ridicau către ceruri însetaţi de lumină şi fericirea se citea pe feţele tuturor. Despărţindu-ne de zbuciumul lumii, am pornit apoi să-L vestim şi altora, căci nu puteam să tăcem. Am cutreierat întinsurile țării, ca să spunem tuturor despre Jertfa Lui cea minunată. Lumea ne asculta cu uimire; unii îşi băteau joc, dar alţii s-au lăsat înduplecaţi şi au pornit şi ei pe drumul crucii. Dealul Golgotei era plin de călători şi la picioarele însângerate ale Domnului au îngenuncheat mii de suflete. Diavolul dăduse înapoi şi puterile întunericului erau ameninţate. Dar pentru mulţi, acestea au fost doar clipe de înflăcărare, o aprindere momentană. De aceea n-a ţinut.
Când vântişorul a început să bată şi ei s-au răcit şi înflăcărarea de atunci s-a stins din suflete. Oamenii s-au întors la vechile lor păcate şi au uitat pe Acela pe care L-au iubit odată. Au uitat şi dragostea Lui, au uitat şi liniştea şi pacea ce au simţit-o în sufletul lor atunci când au îngenuncheat la crucea Lui.
„Câinele s-a întors la ce vărsase şi scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă.”
Oh, ce lucru îngrozitor este acesta! Scump suflet care citeşti aceste rânduri, poate şi tu L-ai părăsit pe Domnul. Poate şi tu te-ai întors la păcatele tale şi ai uitat de dragostea Lui.
Oh, cutremură-te şi te înfioară, căci nu ai părăsit pe un om ci pe Regele regilor, pe Cel care face să strălucească soarele deasupra ta, pe Cel care a presărat cerul cu milioane de stele. El te-a zidit, El te-a făcut, măcar că nu avea nevoie de tine, ci numai din dragostea Lui cea mare. Şi când a văzut că ai ajuns rob al păcatului, tot El s-a coborât din ceruri şi a murit în locul tău ca să te răscumpere. Adu-ţi aminte de clipele când plângeai la crucea Lui, adu-ţi aminte de dragostea ta de odinioară. Adu-ţi aminte de vremea când mergeai din loc în loc ca să vesteşti Cuvântul Lui. Ţărâna Golgotei a fost presărată cu lacrimile tale, dar în ziua Judecăţii aceste lacrimi vor mărturisi împotriva ta. Pulberea de pe drumurile pe care ai mers să-L vesteşti pe Domnul şi pe care ai răscolit-o cu picioarele tale te va osândi în ziua Judecăţii.
Adu-ţi aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi! (Apocalipsa 2:5)
Din mulţimea de credincioşi de odinioară nu am mai rămas decât puţini; dar nu ne mirăm de aceasta, căci aşa a fost totdeauna, aşa a fost şi pe timpul Mântuitorului.
Citim în Evanghelia de la Ioan, capitolul 6, începându cu versetul 60, cum unii din ucenicii Lui, din cauza unor cuvinte pe care ei nu le puteau înţelege, s-au întors şi L-au părăsit. Deşi L-au cunoscut, au ascultat cuvintele pline de viaţă şi putere ale Domnului, au văzut minunile Lui, cu toate acestea L-au părăsit, s-au lepădat de El. Cât Îl va fi durut pe Domnul această părăsire! El a venit să le aducă viaţa şi fericirea, dar ei, după ce L-au ascultat o vreme „s-au întors înapoi şi nu mai umblau cu El”(versetul 66). Mai rămăseseră cei doisprezece. Atunci Domnul S-a îndreptat către ei şi le-a zis: „Voi nu vreţi să vă duceţi?” Ca şi atunci, Domnul ne pune şi nouă această întrebare:”Voi nu vreţi să vă duceţi?” Da, fratele meu şi sora mea care ai rămas până azi la Golgota; Domnul îţi va pune şi ţie această întrebare:”Tu nu vrei să te duci?” Ce durere mare şi ce păreri de rău sunt puse în întrebarea aceasta! Ce simţăminte adânci, pe care graiul omenesc niciodată nu le va putea tălmăci! Nu, El nu vrea să te duci, dar totuşi îţi pune această întrebare, fiindcă nu vrea să te ţină cu sila lângă El. Priveşte lacrimile din ochii Lui; acestea îţi vor spune că tu nu trebuie să te duci.
Fraţii mei, nazireilor, nebunilor pentru Hristos, vă întreb şi eu, care sunt cel mai mic dintre voi, vă întreb de aici, când scriu aceste rânduri, într-o noapte întunecoasă: „Voi nu vreţi să vă duceţi?” Aş vrea să vă strâng pe toţi de la o margine până la cealaltă a ţării, să mă uit în ochii voştrii plini de o lumină cerească şi să vă întreb pe toţi aceştia care aţi îmbătrânit pe calea Domnului:”Voi nu vreţi să vă duceţi?” Magdalenelor şi Mariilor, împrăştiate prin toată ţara, pe care numai Domnul vă cunoaşte, voi nu vreţi să vă duceţi?… Voi, cei ce aţi suferit bătăi şi batjocuri pentru Domnul şi pentru Evanghelia Lui, voi cei ce aţi plâns şi v-aţi împrăştiat lacrimile voastre pe toate drumurile, voi nu vreţi să vă duceţi?… Nu! Cu siguranţă că nu! Ştiu că la această întrebare veţi răspunde şi voi cuvintele Apostolului Petru:”Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Şi noi am crezut şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.”. Sau cu cuvintele psalmistului:”Pe cine am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni, decât în Tine.” (Psalmul 73:25)
Desigur, sunteţi batjocoriţi şi huliţi, oamenii vă vorbesc de rău şi vă arată cu degetul; toate puterile iadului s-au mobilizat în contra voastră. Lumea îşi întinde braţele ca o caracatiţă uriaşă, ca să vă prindă şi să vă piardă pentru totdeauna. Şi totuşi voi nu vă duceţi. Sunt prea tari legăturile dragostei lui Dumnezeu, ca să le poată rupe cineva. Sunt prea multe şi minunate darurile Golgotei, ca să te lipseşti de ele, după ce le-ai gustat odată.
Fraţii mei, luptaţi-vă înainte şi spuneţi tuturor celor ce vă cheamă „la ei”, că voi aţi aflat ceva măreţ şi scump, de la care nimeni nu va fi în stare vreodată să vă poată amăgi cu vorbe deşarte. Spuneţi-le, că „cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdrenţe ca o haină şi locuitorii de pe el vor pieri ca nişte muşte…”(Isaia 51), dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.
Şi păşiţi mereu înainte pe calea crucii, până veţi ajunge la Ierusalimul cel ceresc, la Cetatea fericirii veşnice…
Silviu Hărăguș, Ziarul „Familia creștină”, anul 1942, nr.3, pag.8
