A trecut iarăşi un an… Am trecut iarăşi pragul unui an nou. Ce ne aşteaptă în viitor nu ştim. Un lucru însă îl ştim cu siguranţă: ne apropiem mereu de cimitir. Vremea curge mereu şi, cu dânsa, ne ducem şi noi. Viaţa ni s-a mai scurtat cu un an (tocmai la timpul când ne dorim mulţi ani).
Un an de zile ni se pare un timp lung, dar în ceasul veşniciei acest timp este o biată secundă, este un alerg spre cimitir. Toţi călătorim spre cimitir, dar nu toţi ajungem acolo odată, ci rând pe rând.
În faţa cimitirului din satul sau oraşul nostru stă un semn mare al întrebării. Ne întreabă acest semnal: Când vom ajunge şi noi acolo? În zadar am umbla să scăpăm de acest semn al întrebării, în zadar ne întoarcem capul să nu-l vedem; în zadar ne întoarcem gândul să nu ne gândim la el. El stă mereu în faţa noastră cu marea şi fioroasa întrebare: când? Iar un alt răspuns la această întrebare nu este decât acesta: privegheaţi dar, că nu ştiţi când va veni Domnul casei: seara sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşilor; ca nu cumva, venind fără veste, să vă afle pe voi dormind (Marcu 13, 35). Viaţa noastră trebuie să fie o neîncetată pregătire pentru veşnicie, căci „este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după moarte vine judecata” (Evrei 9, 21). Vine binecuvântarea sau osânda, aşa după cum am trăit: o viaţă cu Evanghelia ori contra ei.
Ce lucru grozav este moartea! Dar slăvit să fie Dumnezeu că ne-a scăpat de acest tiran înfricoşat. Cel credincios nu mai are nici o frică de moarte. Semnul întrebării din faţa cimitirului, cel credincios îl priveşte liniştit. La întrebarea când? – el răspunde: „Da , Doamne, sunt gata oricând”… Cheamă-mă când vrei, căci eu sunt gata să trec oricând „acasă” la Tine (Filipeni 1, 23).
Povestesc cărţile bătrâne despre un credincios că trăgea să moară şi cei din jurul lui au început a plânge. Iar el, deschizându-şi ochii, a râs, după aceea iar a râs şi apoi a treia oară a râs.
– Ce este cu tine, frate dragă, căci noi plângem, iar tu râzi? întrebară oamenii.
Şi le-a răspuns lor credinciosul:
– Am râs întâi pentru că vă temeţi de moarte; al doilea, am râs pentru că nu sunteţi gata de moarte; iar al treilea am râs pentru că, de la osteneală, eu mă duc la odihna cea dulce…
Şi astfel grăind, închise ochii.
Ce sfârşit frumos au credincioşii! Cumplită este însă moartea necredincioşilor.
Trecând dintr-un an în altul, să ne gândim la rosturile şi chemările vieţii noastre. Să ne gândim că noi suntem străini şi călători în această lume (Evrei 13, 14) . Călătoria vieţii noastre trebuie să se gate cu cuvintele Ap. Pavel: „Lupta cea bună am luptat, călătoria am plinit”…
Preot Iosif Trifa, «Oastea Domnului» anul 1930, nr. 2, pag. 1-2
