„Şi Iosif spunea tatălui lor vorbele lor cele rele” (Facere 37, 2)
Cât de duioasă este istoria vieţii lui Iosif! Şi îndeosebi pruncia lui. Iosif era un copil bun şi cuminte. Ducea merinde la fraţii lui. Se interesa de sănătatea lor. Îi erau dragi oile şi, desigur, din când [în când] le păzea şi el. Şi totuşi era urât de fraţii lui. Era urât, pentru că era iubit de tatăl său mai mult decât frații lui.
Dar în ura fraților lui Iosif mai era o pricină pe care n-am spus-o încă. Ne-o arată Biblia în cuvintele: „Şi Iosif spunea tatălui lor vorbele lor cele rele” (Facere 37, 2).
Cuvintele acestea spun foarte mult. Din ele se vede că fraţii lui Iosif erau nişte copii răi. Ei nu păşteau oile cum trebuie. Poate că se şi certau întreolaltă, se înjurau şi grăiau vorbe urâte. Iar Iosif îi spunea la tatăl lor. Îi spunea din dragoste pentru îndreptarea lor. Dar fraţii îl urau pentru asta. Îl urau pentru că Iosif îi conturba în traiul lor cel rău şi în năravurile lor cele rele.
Lui Iosif îi era milă de oi, pentru că fraţii lui nu le grijeau cum trebuie. Această dragoste pentru oi şi sănătatea lor îl făcea să-i spună la tatăl lor, pentru a-i îndrepta. Dar tocmai pentru această dragoste curată şi sfântă, pe Iosif, când nici nu se gândea — drept răsplată —, îl aştepta groapa şi vânzarea. Ce frumos a pus poporul nostru această duioasă istorie în versurile din poezia Cântarea lui Iosif (pe care o dăm în continuare în acest număr).
Abia ani şaptesprezece
număram în vârsta mea
când, din fraţii mei, unsprece,
cei zece mă pizmuiau.
Duioasa istorie a lui Iosif ne aduce aminte şi de istoria Oastei Domnului. Istoria Oastei se aseamănă atât de mult cu istoria lui Iosif din Biblie.
Ca un „Iosif” s-a ivit şi Oastea Domnului în țara asta; ca un „copil minune”, ca un păstor minune, care, din fluierul său fermecat, a început să cânte „oilor” doina Golgotei.
A început să se intereseze de sănătatea „oilor” şi a fraţi lor. Îi era drag de fraţi şi de „oi”, dar tocmai pentru această dragoste a început să fie urâtă.
Căci, din dragoste şi milă pentru fraţi şi mântuirea lor, acest „Iosif” — Oastea Domnului — a început „să-i spună” pe fraţi la Părintele ceresc şi a strigat pe ei că nu e bine ceea ce fac.
A început să le spună că nu e bine să-L înjure pe bunul Dumnezeu; nu e bine să-şi bea banii, mintea şi sufletul; nu e bine să se certe, să vorbească vorbe rele şi să trăiască în păcate şi fărădelegi.
Pentru asta, fraţii au început să-l urască pe acest „Iosif”. Şi îi strigau lui: „Cine te-a pus poruncitor peste noi? Doar n-ai să ne cârmuieşti tu pe noi?” (Facere 37, 8).
Iar pe lângă asta, în acest „Iosif”, în Oastea Domnului, s-a nimerit să mai fie un Iosif, „care îi spunea” la Tatăl ceresc pe unii dintre „frații” lui (preoți) că n-au grijă destulă de oi, că nu le păşunează bine şi nu fac bine ceea ce fac. „Îi spunea” din dragoste, pentru mila „oilor” şi pentru îndreptarea lor. Dar „fraţii” lui au început să-l urască pentru aceasta și căutau prilej să scape de el. Şi astfel, acest „Iosif” — Oastea Domnului — era pândit, pentru a fi vândut şi omorât.
Și tocmai ca în istoria lui Iosif din Biblie şi în cântarea lui de mai jos, după 14 ani i se caută şi acestui „Iosif” o groapă. După 14 ani, e vândut de fratele lui, Iuda. După 14 ani, e legat în lanţuri şi trebuie să apuce drumul Egiptului, drumul Calvarului. Dar facă Domnul să se plinească și cu acest „Iosif” ceea ce s-a plinit cu Iosif, fiul lui Iacob, din Biblie.
CÂNTAREA LUI IOSIF
Abia ani șaptesprezece
Număram în vârsta mea
Când, din fraţii mei, unsprece,
Cei zece mă pizmuiau,
Ştiindu-mă fără vină,
Gândul nu li-l cunoşteam.
Fără grijă şi odihnă,
Oile mi le păşteam.
Prin livezile-nverzite,
Bucurându-mă cântam
Și sub ramuri înflorite
Mieluşeii-mi desfătam.
Și mânându-le din urmă,
Cu fluierașul cântam
Şi-ngenunchind lângă turmă,
Lui Dumnezeu mă rugam.
Când deodată se-nvoiră
În fântână-a m-arunca,
Mă rugai lor pentru milă,
Pornind lacrimi a vărsa.
Căci acolo-n adâncime
Voiau să mă prăpădesc,
În groaznica-ntunecime,
Chinuind să mă topesc.
Tocmai atunci pe-acea cărare
Treceau nişte negustori,
La ţara lor pe-acea cale,
Pe cămile trecătoare.
Dar acestora-mpotrivă
Nu putură a le sta,
Căci pizma-i nemilostivă,
Suspinele n-asculta.
Fraţilor mei, pentru plată,
De vânzare m-am făcut
Şi tocmeala le-a fost gata,
După cum le-a şi plăcut.
Pe fraţi mulțumiți văzându-i,
Din inimă i-am iertat
Şi-n acelaşi loc lăsându-i,
Cu jale m-am depărtat.
Preot Iosif Trifa, «Isus Biruitorul, anul 1937, nr. 12, pag. 6
