Când s-au ivit norii vestitori de primejdie „Noe a intrat în corabie cu familia lui şi două câte două din orice făptură care are suflare de viaţă, precum îi poruncise lui Domnul Dumnezeu. Apoi Domnul a închis uşa după El… a încuiat Domnul Dumnezeu uşa pe dinafară“ (Facere 7, 15-16). După ce a intrat Noe în corabie, au început ploile şi potopul. „Şi a căzut ploaie pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi creştea apa şi se înmulţea foarte pe pământ“ (Facere 7, 1 7-18).
Ce vor fi făcut păcătoşii în timpul acesta? Ne putem închipui. La început nu vor fi dat însemnătate ploilor. Vor fi crezut că sunt nişte ploi ca altele. Dar când au început a veni valurile şi ploaia se revărsa înainte, o spaimă mare i-a cuprins. Abia atunci şi-au adus aminte de vorbele lui Noe, că va fi potop. „Oameni buni, vor fi strigat bătrânii se plineşte ceea ce a spus moş Noe… vine potopul… vine prăpădul“. Spaima începu să alerge de la om la om, din sat în sat… Apele începură a îneca locurile mai joase. O spaimă mare cuprinse pe tot omul. Toată lumea alerga acum spre corabia lui Noe şi cerea intrare, dar acum era prea târziu. Corabia era încuiată. Însuşi „Domnul Dumnezeu o încuiase pe dinafară“ (Facere 7, 16).
O ceată de oameni bate cu putere în uşa corăbiei, strigând:
– Noe, Noe, deschide-ne uşa!
– Cine sunteţi voi? întrebă Noe.
– Noi suntem vecinii tăi… Noi suntem cei care veneam seara la tine şi ascultam predicile tale… Ştii cât de mult ne plăceau cuvintele tale… Ştii bine, moş Noe, că ne pusesem şi noi în gând să ne lăsăm de răutăţi şi să intrăm în corabia ta… Slobozi-ne, Noe!
– Ei, dragii mei – va fi spus Noe – apoi vedeţi, vă spuneam eu să n-amânaţi aceste lucruri… Ce folos că vă plăcea Cuvântul lui Dumnezeu, dacă n-aţi ieşit la vreme din răutăţi… Ce folos că aţi ascultat cu plăcere 120 de ani cuvintele mele, dar n-aţi intrat la timp în corabie? De altcum eu nu mai pot face nimic pentru voi… Chiar dacă aş vrea să vă slobod, nu pot, căci „Domnul Dumnezeu a încuiat uşa pe dinafară“.
O altă ceată de oameni bate la uşa corăbiei:
– Noe, Noe, deschide-ne uşa corăbiei!
– Cine sunteţi voi?
– Noi suntem lucrătorii care ţi-am ajutat la clădirea corăbiei. Ştii bine că am lucrat împreună cu tine şi familia ta 120 de ani la corabia aceasta. Slobozi-ne acum şi pe noi în ea!…
– Ei, dragii mei va fi răspuns Noe e adevărat că şi voi aţi lucrat la corabia aceasta. Dar voi aţi lucrat cu ziua şi pentru bani, pentru câştig. Nu credinţa v-a adus la lucru, ci câştigul şi plata ce vi le-am dat! (Mă gândesc aici la acei vestitori ai Evangheliei care văd în slujba lor numai o carieră ca şi oricare alta, de făcut câştig bănesc cu ea). Aduceţi-vă aminte că şi voi râdeaţi de corabia mea… Nici voi n-aţi crezut în potop… Aţi lucrat numai de dragul câştigului. De altcum, eu chiar dacă aş vrea, nu pot face nimic pentru voi, căci Dumnezeu a încuiat corabia.
O altă ceată bate la uşa corăbiei:
– Noe, Noe, deschide-ne uşa!
– Cine sunteţi voi?
– Noi suntem, Noe, cei care am râs de corabia ta şi de predicile tale. Dar acum ne pare rău. Acum numai, vedem în ce nebunie mare am trăit. Iartă-ne, moş Noe, şi ne sloboade în corabie!…
– O, dragii mei – va fi răspuns Noe – 120 de ani am strigăt neîncetat pe voi să vă lăsaţi de răutăţi, dar voi aţi râs de chemarea mea. Acum v-aţi trezit, dar e prea târziu. Pocăinţa voastră bate la uşă, dar această pocăinţă e o pocăinţă prea târzie. Nu vă mai poate ajuta… De altcum, eu nici nu pot să fac nimic pentru voi, căci Dumnezeu a încuiat uşa pe dinafară…
Ceea ce s-a petrecut în timpul lui Noe, se petrece şi azi şi se va petrece şi când va veni „Fiul Omului“. Păcătoşii trăiesc în nepăsare de cele sufleteşti. Ei se trezesc numai când soseşte potopul, când soseşte moartea, dar atunci e prea târziu, e prea târziu!
Spaima din timpul potopului închipuie spaima din ziua de apoi când „Fiul Omului va veni fără de veste pe norii cerului, să judece pământul“ (Matei 25, 31).
Cei care vor fi pe pământ şi cei care vor fi în mormânt se vor umple atunci de spaimă mare. Va fi şi atunci un potop sufletesc din care nu vor scăpa decât cei ce se vor afla înăuntru, în „corabie“… cei ce se vor afla că au trăit o viaţă cu Domnul.
Dragă cititorule, vecinii lui Noe strigau să-i sloboadă în corabie, spunând că le-au plăcut predicile şi sfaturile cele bune. Dar din această plăcere nici o mântuire n-au câştigat. Poate că şi tu, iubite cititorule, ai gânduri bune… Poate că citeşti cu plăcere această carte… Poate că eşti cuprins uneori de fior sufletesc, dar, bagă de seamă: toate acestea n-ajută nimic, câtă vreme nu te laşi de răutăţi, câtă vreme eşti afară de corabie.
De cinci ani de zile, un om îmi spune mereu că are de gând să intre în Oastea Domnului. Dar ce folos de gândul lui, dacă nu intră.
Ce folos de cei care trec dintr-un an într-altul, cu gând să se lase de răutăţi, dar nu se lasă?
Ce folos de cei care mor cu gândul cel bun de a intra în Oastea Domnului, dar n-au intrat mai curând, la timpul lor!
Dragă cititorule! Toţi cei care băteau în uşa corăbiei lui Noe erau foarte aproape de izbăvire. Nu-i despărţea decât o uşă de scândură groasă. Dar ce folos de această apropiere, dacă nu erau înăuntru, în corabie? Dacă Noe ar fi strigat dinăuntru:
– Nu vă temeţi! Iată şi voi sunteţi aici lângă corabia mântuirii…
– Ce folos că suntem aici dacă nu suntem înăuntru… ar fi răspuns cei din afară.
Poate că aşa e şi cu tine, dragă cititorule. Poate că şi tu eşti numai aproape de corabia mântuirii. Ții anumite porunci, faci anumite rugăciuni, păzeşti anumite datini, dar de năravurile cele rele nu te laşi. Unui tânăr din Evanghelie, care se lăuda în faţa Mântuitorului că „ţine poruncile“, Domnul i-a răspuns că este „aproape de Împărăţia lui Dumnezeu“ (Marcu 12, 34). Poate că aşa te lauzi şi tu că „nu omori, nu furi, nu aprinzi“, dar cu asta eşti numai aproape de Dumnezeu, eşti numai lângă corabia mântuirii, câtă vreme viaţa ta nu curge întreagă spre Domnul şi nu o trăieşti cu Domnul.
Dragă cititorule! Uşa corabiei lui Noe a stat 120 de ani deschisă şi pe urmă s-a închis. Până trăieşte omul, toate uşile mântuirii sunt deschise şi Domnul ne cheamă să intrăm în „corabie“. Dar în clipele morţii, această uşă deodată se închide. Ferice de cei intraţi înăuntru şi vai de cei rămaşi afară!
Eu te intreb, eşti tu în corabie sau afară de corabie? De eşti afară, de ce nu intri înăuntru? De ce? Aduceţi-vă aminte de pilda celor zece fecioare din Evanghelie (Matei cap. 25). Cele cinci fecioare nebune s-au trezit din somn numai când a sosit mirele. Atunci au alergat şi ele îngrozite să intre la ospăţ şi, bătând la uşă, strigau: „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!“
Dar strigarea lor era zadarnică. Uşa se închisese. Uşa nu se mai deschidea. O pocăință prea târzie bătea la uşă.
Uşa nu s-a mai deschis. Ele întârziaseră şi rămăseseră afară, în noapte şi întuneric. Prin nebunia lor pierduseră bucuria marelui ospăţ, pierduseră chemarea Mirelui.
Închipuie şi pilda aceasta pe cei care numai în clipa morţii se trezesc şi bat la uşă, dar atunci e prea târziu, e prea târziu…
Dragă cititorule! Ia seama. Anul acesta este, poate, cel din urmă an din viaţa ta când uşa mântuirii mai stă încă deschisă pentru tine… Luna aceasta este, poate, cea din urmă lună când corabia mai stă încă deschisă pentru tine… Ziua aceasta sau noaptea aceasta este, poate, ultima zi sau noapte când uşa mai stă încă deschisă pentru intrarea ta şi mântuirea ta…
Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoşilor! Poate că şi eu sunt între cei care n-au intrat în corabie… Poate că şi eu sunt între cei care amână, din zi în zi şi din an în an, lucrurile mântuirii sufleteşti. Poate că uşa mântuirii mele stă gata să se închidă anul acesta, luna aceasta sau chiar în ziua aceasta, şi eu, nebunul, îmi văd înainte de păcate.
Trezeşte-mă, Duhule Sfinte, trezeşte-mă din starea aceasta de pierzare şi mă ajută să intru în corabia mântuirii mele sufleteşti!
Preot Iosif Trifa, Corabia lui Noe
