Imaginea de mai sus înfăţişează un moment dintr-o istorie mai lungă, pe care o puteţi citi în Biblie la cartea lui Tobit. Doi bătrâni, Tobie şi Raguel, aveau două mari întristări: Tobie orbise şi l-a trimis pe fiul său Tobit să-i caute leac; iar Raguel avea o fată cuprinsă de duhul necurat care îi omora pe toţi peţitorii ei. La acest Raguel ajunge Tobie la peţite. Raguel îi dă fata, spunându-i şi necazul ce-l aşteaptă.
Tânărul Tobit şi mireasa lui s-au apărat şi au scăpat de diavolul aşa: intrând în casa lor, toată noaptea s-au rugat împreună şi într-un vas au aprins tămâie cu inima unui peşte pe care-l prinsese Tobit. Noaptea, apropiindu-se diavolul şi „mirosind mirosul inimii, a fugit“… Şi astfel tinerii au scăpat, spre marea bucurie a lor şi a lui Raguel care tocmai ieşise de cu noapte să sape groapa acestui al optulea mire.
Această istorie să ne fie de învăţătură şi nouă. Cu rugăciunea şi cu inima cea aprinsă s-au apărat şi au scăpat cei doi tineri de diavolul. Aşa să ne apărăm şi noi. „Şi, mirosind dracul mirosul inimii, a fugit“, zice Biblia. Aşa fuge şi astăzi dracul de o inimă în care s-a aprins şi arde dragostea şi râvna pentru Evanghelia şi învăţăturile Domnului Iisus Hristos.
Mulţi oameni cred că se pot apăra de diavolul cu tămâie de 2-3 lei cumpărată din prăvălie. Zadarnică este această credinţă dacă, pe lângă tămâia din boltă, nu aprinzi şi tămâia inimii tale. Inima ta, cititorule, să fie o tămâie bine mirositoare şi împrăştietoare de dragoste, de căldură creştinească şi atunci diavolul nu se va putea apropia de tine. După cum lupii şi alte gadine nu se apropie de foc şi lumină, aşa nici diavolul nu se apropie de omul în inima căruia arde focul şi lumina lui Hristos. Găseşte însă diavolul uşa deschisă în inimile unde s-a stins lumina lui Iisus. Mulţi cred că diavolul hurducă prin case pustii, prin poduri şi prin alte locuri pustii. O, ce greşeală, căci diavolul nu caută pustietăţile şi podurile, ci caută inima omului. O evanghelie ne spune clar că „satana a intrat în inima lui Iuda“ vânzătorul (Luca 22, 3). Să ne apărăm inima împotriva satanei. Prin rugăciuni, să-L coborâm pe Iisus şi Jertfa Lui în inima noastră şi atunci diavolul nu se va putea apropia de noi.
Inima omului care slujeşte păcatului şi diavolului
Aşa arată inima unui om ce se lasă în voia păcatului şi trăieşte cu totul după duhul care domneşte acum în lume (Efeseni 2, 2). Pe faţa acelui om se vede uşurinţă, se vede că îşi îngăduie tot ce place unei inimi rele şi trăieşte vesel, fără să se gândească la Dumnezeu, la cealaltă viaţă sau la vreo judecată.
În inima lui locuieşte diavolul cu ceata sa, adică cele şapte păcate de moarte, care sunt înfăţişate prin cele şapte vieţuitoare: ţapul, dobitoc desfrânat şi puturos, este icoana neruşinării şi a oricărei necurăţii; păunul, care prin lucitoarele lui pene răsfirate ne înfăţişează trufia care îi amăgeşte pe atâţia oameni să se creadă mai buni, mai frumoşi, mai bogaţi decât alţii; porcul e icoana necumpătării, a lăcomiei, beţiei şi chefurilor; broasca râioasă, care se hrăneşte cu pământ, înfăţişează zgârcenia care îi împinge pe oameni să umble după bunurile pământeşti şi cu o poftă nesăturată; şarpele, care i-a înşelat pe strămoşii noştri fiindcă le pizmuia fericirea, este adevărata icoană a pizmei şi bucuriei de a face rău; tigrul, unul dintre cele mai nemiloase şi furioase animale, închipuie mânia şi răzbunarea care îi duc pe oameni la fapte potrivite dobitoacelor de acest soi; broasca ţestoasă, care de-abia se târăşte, închipuie lenevia şi moliciunea care îi răpesc omului orice îndemn şi orice poftă spre bine.
Duhul Sfânt este gonit din inimă şi pleacă; cu toate acestea, nu încetează să-l îmbie pe păcătos cu darurile şi cu mila Sa, pe care le înfăţişează limbile de foc ce se văd în jurul inimii. Îngerul cel bun sau harul lui Hristos întinde mâinile şi se sileşte şi el să-l deştepte pe păcătos prin Cuvântul lui Dumnezeu sau prin alte mijloace ale milei. Dar acesta nu aude, nici nu ia nimic în seamă, fiindcă e cu totul ameţit şi îmbătat de plăcerile şi bucuriile păcatului.
Iată starea grozavă şi de plâns a unui păcătos care trăieşte după duhul lumii de astăzi. O, câţi oameni trăiesc în această stare ticăloasă! Sunt aşa de liniştiţi de parcă nu i-ar ameninţa nici o primejdie. Ei sunt robii păcatului, robii diavolului; după nume, ei trăiesc, dar, de fapt, sunt morţi (Apocalipsa 3, 1).
Preot Iosif Trifa, Citiri şi tâlcuiri din Biblie
