Robia lui satan – Pr. Iosif Trifa

Când am ieşit din şcoli ştiam din scoarţă în scoarță toată istoria biblică. Ştiam şi istoria israelitenilor cu toate amănuntele ei. Dar nu ştiam înţelesul cel adânc ce este în această istorie. La noi în şcolile cele mari şi cele mici se face greşeala de a se da numai oasele goale ale întâmplărilor biblice. Însă în corpul cel mare şi viu al Bibliei aceste oase îşi au viaţa lor, îşi au înţelesul şi legătura lor.

Biblia nu este un schelet gol de întâmplări istorice, ci este un corp viu. Scheletul ei, întâmplările istorice din ea, sunt acoperite de carne, de vine, de sânge, de viaţă. În această parte trebuie să se aplece citirea şi cunoaşterea Bibliei. În acest înţeles, vom începe şi noi cu istoria călătoriei israelitenilor spre Canaan.

Patru puncte are această călătorie:

1. robia din Egipt;
2. scăparea din robie;
3. drumul spre Canaan;
4. intrarea în Canaan.

Le vom cerceta rând pe rând.

Grea şi cumplită era robia israelitenilor în Egipt: „atunci Egiptenii au adus pe copiii lui Israel la aspră robie. Le-au făcut viaţa amară prin lucrări grele de lut şi cărămizi şi prin tot felul de lucrări de pe câmp… “ Astfel au zidit ei cetăţile Pitom şi Ramses şi în toate muncile acestea erau fără nici un pic de milă. (Ieşirea 1, 13-14).

Israelitenii făceau cărămizi pentru palatele şi piramidele lui Faraon. Prin Egipt se mai văd şi azi urmele acestei iobăgii. Piramidele la care au lucrat israelitenii mai dăinuiesc şi azi. Le-am văzut când am fost în călătoria la Ierusalim şi, văzându-le, m-am înfricoşat. Sunt nişte ziduri uriaşe care au stors vlaga şi puterile unor popoare întregi.

Robia israelitenilor închipuia robia sufletească cea mare şi grea în care a căzut omenirea după căderea lui Adam. După înfrângerea din grădina Edenului, lumea şi oamenii au încăput sub iobăgia şi tirania lui Satan. Mii de ani a stat omenirea în robia şi tirania acestui „Faraon“ cumplit. În suflete trăia însă nădejdea unei mântuiri, trăia făgăduinţa unui Mesia, unui Mântuitor care, la plinirea vremilor a şi sosit.

Dar în icoana aceasta nu este numai Adam şi mântuirea lumii, ci sunt şi eu şi tu, cititorule. La noi se vorbeşte prea mult despre „Adam şi mântuirea lumii“ şi prea puţin despre mântuirea mea şi a altora.

Robia lui Faraon închipuie, în chip duhovnicesc, robia diavolului-Faraon, robia păcatului. A trăi şi a stărui în păcat înseamnă a trăi în robia diavolului-Faraon, înseamnă a petrece „lângă cuptoarele lui“ şi a-i face zilnic un anumit număr de „cărămizi“, de păcate.

Şi eu şi tu, fratele meu, purtăm în noi icoana robiei din Egipt. Păcatul şi patimile cele rele ne bagă şi pe noi într-o robie sufletească grea şi fioroasă. Când apuci cu patimile şi păcatele, ajungi în robia şi tirania diavolului-Faraon. Vai, ce robie grozavă este aceasta şi ce de oameni sunt în ea!

Despre această robie a zis Domnul Iisus: „Amin, amin zic vouă că oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului “ (Ioan 8, 34). „Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început…“ (I Ioan 3, 8).

Lumea de azi este un uriaş Egipt sufletesc. Este un Egipt în care vrăjmaşul diavol stăpâneşte ca un Faraon rău şi cumplit. Milioane şi milioane de oameni lucrează la „cărămizi“ în iobăgia acestui Faraon. Uitaţi-vă cum fumegă în toate părţile cuptoarele lui Faraon. Ne îneacă fumul acestor cuptoare. În toate părţile se lucrează cu zor la cărămizi (răutăţi şi păcate) pe seama diavolului. Fac oamenii pe întrecute cărămizi pe seama diavolului. Sunt pline satele şi oraşele cu grămezile acestor cărămizi.

Faraon pretindea de la israeliteni un anumit număr de cărămizi la zi. Fiecare israelitean trebuia să-i presteze un anumit număr de cărămizi. Această „prestaţie“ o fac şi azi atâţia şi atâţia oameni. În fiecare zi îi fac diavolului un anumit număr de „cărămizi“ (de păcate). Ah, ce prestație înfricoşată şi de suflet pierzătoare este aceasta.

Fratele meu, tu câte cărămizi îi faci pe zi diavolului Faraon şi câte îi faci Domnului? Cu ce ajuţi lucrul Domnului şi cu ce ajuţi lucrul diavolului?

O, Dumnezeule, şi eu am căzut în această iobăgie înfricoşată. Atâtea şi atâtea cărămizi i-am făcut şi eu diavolului-Faraon! În fiecare zi mă ispiteşte şi mă sileşte să-i fac un anumit număr de cărămizi. O Dumnezeule, izbăveşte-mă din această iobăgie de suflet pierzătoare!

Grea era robia israelitenilor, dar în sufletul lor ardea credinţa şi nădejdea izbăvirii. Din ce înfierbânta Faraon cuptoarele şi sporeau cărămizile, sporeau şi în sufletul israelitenilor credinţă şi nădejdea izbăvirii. Din ce sporea Faraon muncile, sporeau şi rugăciunile şi lacrimile israelitenilor.

În şcoala cea grea a cărămizilor au învăţat israelitenii să-L caute pe Domnul cu toată credinţa lor şi cu toate lacrimile lor. „Copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei şi scoteau strigăte deznădăjduite. Strigătele acestea pe care le smulgea robia s-au suit până la Dumnezeu. Dumnezeu a auzit gemetele lor… a privit spre copiii lui Israel şi I s-a făcut milă de ei “ (Ieşirea 2, 23-25).

Grea e şi robia cea sufletească a păcatelor. Dar tocmai această tiranie trebuie să trezească în noi dorul şi dorinţa după izbăvire. Trebuie să trezească în noi aducerea aminte de Canaan, de libertatea şi mântuirea cea dulce şi scumpă a sufletelor noastre.

Şcoala cea grea a cărămizilor a păcatelor şi a suferinţelor ne poate fi şi nouă de folos şi de mântuire. Drumul mântuirii începe din „şcoala cărămizilor“, din şcoala suferinţelor trupeşti şi sufleteşti. Ferice de cei care se trezesc în această şcoală!

Israelitenii se simţeau străini în Egipt. Ei suspinau după Canaanul făgăduinţei. Străini suntem şi noi în această lume; în acest Egipt sufletesc, în această „vale a plângerii“ plină de suferinţe trupeşti şi sufleteşti. Patria noastră cea adevărată este Canaanul cel ceresc. Spre Țara aceasta trebuie să ne dorim şi să călătorim.

Vai de cei care mor lângă cuptoarele lui Faraon. Vai de cei care mor în ticăloşia trupească şi sufletească. O Dumnezeule, nu mă lăsa să mor în robia lui Faraon. Ajută-mă să scap din această robie înfricoşată. Ajută-mă să plec şi eu spre Canaan, spre ţară făgăduinţei, spre ţara vieţii de veci. Ajută-mă, Doamne să-i pot porni şi pe alţii în acest drum al mântuirii.

Duhule Sfinte, suflă cu vântul tău cel ceresc şi trezeşte-i pe cei ce tânjesc în robia lui Faraon. Trezeşte în ei dorinţa izbăvirii… dorul şi dorinţa după Canaanul cel ceresc.

Preot Iosif Trifa, Spre Canaan