În întâlnirea Mântuitorului Hristos cu Natanael în primul capitol al Evangheliei Sfântului Ioan, există o taină: Te-am văzut mai înainte să te cheme Filip, când erai sub smochin. Nu găsim pe paginile Sfintei Scripturi, dar istoria creştinismului păstrează anumite relatări cu privire la această întâlnire.
Natanael era un om matur şi ajunsese la această vârstă, la această stare de om fără vicleşug, pentru că paşii de până atunci îi făcuse într-un mod sănătos. A avut pe cineva care a ştiut la timp să-i îndrume paşii bine. Iar istoria care vorbeşte despre întâlnirea Mântuitorului cu Natanael spune că el a avut o mamă credincioasă care, atunci când porunca lui Irod trebuia să piardă toţi pruncii de parte bărbătească de la doi ani în jos (Matei 2,16), inclusiv pe Natanael, a riscat, a luat copilul, a alergat să nu îl găsească soldaţii, pentru a nu fi şi el omorât ca ceilalţi copii. Şi când a simţit că se apropie primejdia, a spus: Doamne, până aici am făcut eu; de aici nu mai pot să fac nimic! A luat copilul, l-a aşezat sub un smochin, au trecut soldaţii pe lângă el fără să-I observe şi copilul a rămas în viaţă.
Această taină, această intervenţie Divină în viaţa lui, a rămas ca o amprentă pe sufletul mamei care, atunci când copilul a început să crească, îi repeta aducându-i aminte: Natanael, tu eşti un om asupra căruia Dumnezeu a privit cu mai multă atenţie. În mulţimea de copii care au pierit atunci, Dumnezeu te-a salvat. El are un plan cu tine şi vrea să Îi răspunzi la această iubire pe care ţi-a arătat-o într-un mod deosebit. Şi astfel, această mamă credincioasă a putut să crească un copil despre care să poată spune mai târziu Mântuitorul: Cu adevărat un israelitean în care nu există vicleşug.
Ca în oglindă găsim pe paginile Vechiului Testament exemplul mamei Sfântului Moise, care şi ea a riscat, a ascuns copilul o perioadă, deşi legea lui Faraon spunea că nu trebuie să rămână în viaţă copiii de parte bărbătească ai evreilor. Ea a riscat, şi-a apărat, şi-a ascuns copilul până la o vreme când nu mai putea să-l ţină, apoi a zis: Doamne, până aici eu; de aici, Ţi-l dau Ţie! Şi i-a dat drumul pe apă, într-un coş de papură uns cu lut și smoală.Iar Dumnezeu a lucrat atât de frumos cu viaţa acestui copil! Cred că de aceea fratele Traian, din experienţa vieţii creştine, din experienţele personale, pune atât de mare accent pe relaţia dintre mamă şi copii. Chipul lui Dumnezeu în sufletul copilului cel mai bine ÎI zugrăveşte mama. De cele mai multe ori mama îşi lasă amprenta cea mai profundă asupra modului cum să se raporteze copilul la viaţa pământească, Ia relaţia cu cei din jur şi la relaţia Iui cu Dumnezeu; pentru că pruncul este darul pe care Dumnezeu i I-a lăsat mamei în primul rând. Mama îl poartă în pântece, mama îl alăptează, mama are o relaţie dincolo de cuvinte cu copilul. Sunt stări, sunt sentimente pe care nu le poate trăi un tată în relaţia cu copiii aşa cum o face mama. De aceea, dacă o mamă credincioasă poate să formeze un copil credincios, o mamă necredincioasă poate să deformeze un copil, un suflet în care Dumnezeu a sădit ceva.
Fratele Traian are o poezie pe care noi o cântăm şi care vorbeşte foarte profund despre datoria de mamă:
Mamă, știi tu oare, mamă, datoria ta,
Ştii tu cât de sfântă este, dar şi cât de grea,
Ştii tu oare ce aşteaptă Dumnezeu să fii
pentru El Şi pentru lume între-ai tăi copii?
Mamă, nu uita că fiul care-I ţii la piept
poţi să-I creşti ori un netrebnic, ori un suflet drept.
Poţi să creşti din el un înger ori un ticălos
pentru asta vei răspunde-n faţa lui Hristos.
Mamă, tremură-naintea marelui răspuns,
mamă, pentru Ochiul Veşnic nu-i nimic ascuns,
mamă, roagă-te şi plânge, trage cât de greu,
dar să-ţi crești copiii numai pentru Dumnezeu.
Mamă, mântuirea ta e naşterea de fii,
dar de fii curați şi vrednici, pentru cer, să ştii!
Căci de viitorul lumii tu răspunzi mai greu.
Mamă, nu-ţi uita răspunsul către Dumnezeu
Poate ar putea crede cineva că din această responsabilitate pentru creşterea copiilor tatăl este exclus. Nu, tatăl nu este exclus, dar, de cele mai multe ori, în ochii copiilor tatăl este personajul zugrăvit de mamă. Aşa cum poate, uneori în ochii copiilor, mama este personajul zugrăvit de tată.
Atunci responsabilitatea este a amândurora: cum zugrăveşte tatăl în sufletele copiilor chipul mamei şi cum zugrăveşte mama în sufletele copiilor chipul tatălui. Şi de aici şi celelalte amănunte care ţin de viaţa de credinţă, aportul pe care îl are fiecare în ceea ce priveşte maturitatea în credinţă a copiilor lor.
E un verset în Sfânta Scriptură, acolo unde se vorbeşte despre Domnul Iisus la vârsta de 12 ani, când este dus la Templu: Iisus creştea cu vârsta, cu înţelepciunea şi cu harul înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor (Luca 2, 52). Iisus creştea cu vârsta… orice om creşte cu vârsta, dar nivelul creşterii în ceea ce priveşte înţelepciunea şi harul este diferit de la un copil la altul, de la un om la altul. Nivelul pe care trebuie să îl atingă şi în ceea ce priveşte înţelepciunea, şi în ceea ce priveşte harul, depinde foarte mult de implicarea şi de responsabilitatea pe care şi-o asumă părinţii în creşterea copiilor. Unii ar putea spune că, dacă copilul ajunge la un anumit nivel de pregătire intelectuală sau dacă se descurcă în viaţă mai uşor decât ceilalţi, este un om înţelept. De fapt, un om cu adevărat înţelept este cel care ştie să-şi aşeze priorităţile în viaţă. De aceea părinţii, după ce şi-au aşezat ei priorităţile în viaţă, trebuie să imprime aceste priorităţi în vieţile copiilor, astfel încât copilul să ştie ce îi este mai de folos, ce trebuie să aleagă mai întâi. Şi în măsura în care poate împlini şi celelalte datorii faţă de viaţa aceasta pământească, să o facă cu toată responsabilitatea.
Noi mulţumim lui Dumnezeu că am avut parte de aşa binecuvântare, că ne-am născut în familii de oameni credincioşi şi că am trăit în mijlocul oamenilor credincioşi în Lucrarea Oastei, prin care Domnul ne-a completat educaţia şi îndrumările primite în casă. Este o mare binecuvântare că am avut parte de părinţi duhovniceşti de o statură atât de înaltă şi că ne-au împărtăşit din experienţele pe care Ie-au trăit în viaţa lor cu Domnul ca noi, învăţând de la ei, să putem merge pe aceeaşi cale. Inspirat a spus fratele Traian că Oastea Domnului este o Lucrare profetică. În momentul în care fratele vorbea despre misiunea acestei Lucrări, societatea nu era răvăşită de atât de multe tulburări, iar familia era aşezată la locul ei. Proporţia celor care trăiau pe lângă rânduiala obişnuită era minimă; era mult mai mică partea rea decât cea bună. Au trecut de la revoluţie 27 de ani şi atât de mult s-au schimbat lucrurile. Familia nu mai este cum era, tineretul, în marea Iui majoritate, nu se mai conduce după principii sănătoase. Cu adevărat Oastea Domnului este o Lucrare profetică, oferind soluţia pentru revenirea la o stare normală în biserica şi poporul nostru: întoarcerea la Dumnezeu. Educaţia tineretului, pregătirea tinerilor înainte de căsătorie, viaţa de familie, raportarea familiei faţă de copii şi toate celelalte probleme sunt foarte bine aşezate pentru omul care crede şi-L urmează pe Dumnezeu. Oastea Domnului a învăţat dintotdeauna pe părinţi să-şi asume responsabilităţi, să-şi facă timp pentru educarea copiilor; să fie atenţi la detaliile din viaţa copiilor, ca să prevină atunci când e necesar. Modul cel mai frumos de a preveni anumite derapaje din viaţa copiilor este atmosfera caldă în care copiii se pot bucura, pot înţelege viata cu alţi ochi, se pot dezvolta, pot creşte cu înţelepciune, în aşa fel încât să aleagă bine în viaţă. În momentele de răscruce foarte importante ale vieţii să ştie să ceară fie de la un om înţelept, fie singur de la Dumnezeu, să ceară ajutorul pentru a şti ce şi cum să aleagă. Domnul să binecuvânteze pe toți copiii Lucrării Oastei cu părinţi iubitori, calzi, responsabili, înţelepţi, călăuziţi de Duhul Său, care să-i ajute, la vremea potrivită, să-şi asume această Cale, s-o iubească şi să-L slujească frumos pe El. Amin.
Preot Petrişor Chircă, Cuvânt pentru suflet, anul 2017, nr. 80, pag. 22
