Când se apropia ceasul cel mare al răscumpărării noastre prin Jertfa Crucii, Domnul Iisus i-a strâns pe învăţăceii Săi la Cina cea de Taină. În foişorul Cinei celei de taină a rostit Mântuitorul testamentul tuturor creştinilor din toate vremile: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unii pe alţii. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unii pe alţii. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alții“ (Ioan 13, 34-35).
Iisus Mântuitorul a adus în lume o învăţătură nouă: iubirea aproapelui. Evanghelia Mântuitorului este, mai presus de toate, evanghelia iubirii aproapelui.
Mântuitorul a adus în lume porunca cea nouă a iubirii aproapelui, indiferent de neam, de limbă sau de religie. Mai mult decât atât: a adus porunca iubirii chiar şi a vrăjmaşilor.
Domnul Iisus a lăsat în lume evanghelia iubirii de oameni şi până va dăinui această lume, nu se va ivi o evanghelie mai minunată decât aceasta.
Miezul creştinismului acesta este: iubirea de Dumnezeu şi de oameni. În porunca iubirii de Dumnezeu şi de oameni, zicea Iisus că „se cuprinde toată Legea şi prorocii“ (Matei 22, 40).
În această poruncă se cuprinde şi toată Evanghelia, căci şi Evanghelia nu este altceva decât dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi Fiul descoperită oamenilor pe pământ. Ca să poţi avea dragoste creştină, adevărată, vie şi lucrătoare, trebuie să cunoşti mai întâi şi să afli mai întâi dragostea lui Dumnezeu Tatăl faţă de noi, făpturile Lui.
Izvorul şi puterea dragostei noastre este Însuşi Dumnezeu, precum aşa de bine a spus acest lucru Apostolul Ioan în cuvintele: „În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unii pe alţii“ (I Ioan 4, 10-11). „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire“ (I Ioan 4, 8). Această învăţătură a dragostei creştine a predicat-o neîncetat Iisus Mântuitorul şi pe urmă a întărit-o cu însăşi Jertfa Sa cea Sfântă.
Cu această evanghelie a iubirii au cuprins apostolii toată lumea şi această iubire este şi azi sufletul şi duhul vieţii creştine. Această iubire era şi în viaţa celor dintâi creştini.
Despre creştinii cei dintâi, Scripturile ne spun că „stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni… Şi era una sufletul şi inima celor ce au crezut“ (Faptele Apostolilor 2, 42; 4, 32). Însă, durere, din ce a trecut vremea şi veacurile, dragostea creştină s-a tot răcit şi a slăbit.
În vremile noastre parcă s-a stins cu totul dragostea creştină. Se urăsc azi popoarele, se urăsc fiii aceluiaşi neam, se urăsc chiar şi cei din aceeaşi casă. De ce s-a stins şi se stinge mereu dragostea creştină între oameni? Răspunsul cel mai bun îl dă Apostolul Ioan când zice: „Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire“ (I Ioan 4, 8). Creştinii de azi nu-L cunosc cu adevărat pe Dumnezeu şi pe Iisus Mântuitorul, de aceea lipseşte dragostea creştină din viaţa lor.
Dumnezeu este dragoste. Dumnezeu şi Jertfa Fiului Său este izvorul iubirii; şi când ai aflat cu adevărat acest izvor, ţi se face şi viaţa ta un izvor de iubire creştină. „Cine zice că iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe fratele său, mincinos este“ (Ioan 4, 20). Cei mai mulţi din creştini trăiesc o astfel de viaţă mincinoasă.
Trăim un creştinism de forme goale, fără rădăcini şi fără adâncimi în Evanghelia lui Hristos, de aceea lipseşte dragostea din mijlocul nostru. O iubire creştină adevărată, vie şi lucrătoare o poţi avea numai atunci când ţi-ai pus viaţa în lumina iubirii lui Dumnezeu, iar această lumină o poţi avea numai la picioarele Crucii Mântuitorului. Numai căzut şi îngenuncheat la picioarele Crucii poţi câştiga acea dragoste sfântă care toate le sufere, toate le crede, toate le rabdă (I Corinteni 13).
Dragostea creştină este o floare curată ce răsare numai într-un pământ al inimilor ce s-a udat cu Sângele Jertfei de pe Golgota. Cine nu cunoaşte Golgota, cine n-a gustat cu adevărat din Jertfa cea mare a sângelui ei nu poate avea o dragoste creştină adevărată.
Ca pe o poruncă nouă a lăsat Iisus în lume dragostea creştină, ca pe un lucru la care trebuia şi la care trebuie o viaţă nouă, o viaţă schimbată, o viaţă dospită de aluatul Evangheliei. Numai când vor avea şi vor trăi oamenii o astfel de viaţă se va vedea între ei dragostea creştină.
Apostolul Pavel zice într-un loc despre noi că suntem, că trebuie să fim „casa Duhului Sfânt“ (I Corinteni 6, 19). Această casă trebuie să aibă două uşi: credinţa şi dragostea. Credinţa este uşa ce se deschide spre Dumnezeu şi ne face legătură cu Dumnezeu, iar dragostea este uşa ce se deschide spre aproapele, spre iubirea aproapelui nostru. Aceste două uşi trebuie să fie totdeauna deschise: prin una să primim, prin cealaltă să dăm.
Viaţa credinciosului trebuie să fie în asemănarea unui canal cu două guri. Printr-o gura a canalului curge în noi darul şi puterea cerului de sus, iar prin cealaltă gură trebuie să se scurgă acest dar spre aproapele nostru, spre iubirea și mântuirea lui. În acest înţeles zicea Mântuitorul despre omul credincios că „din inima lui vor curge râuri de apă vie“ (Ioan 7, 38).
Gurile acestui canal trebuie sa fie totdeauna deschise şi totdeauna în plină curgere, adică pe o parte să tragem mereu dar şi putere cerească, iar pe alta să slobozim acest dar în slujba lui Dumnezeu, spre mântuirea aproapelui. În acest înţeles zice sfântul Apostol Pavel: „Credinţa lucrează prin dragoste“ (Galateni 5, 6).
O credinţă din care nu curge dragoste este un canal astupat şi stricat. O credinţă fără dragoste faţă de aproapele este ca un pământ ce soarbe ploaia cerului de sus, dar n-o sloboade afară în formă de izvor, ci o ţine încuiată numai pentru sine. O credinţă fără dragoste este ca un lemn ce arde, dar nu dă căldură. Nu cumva şi credinţa ta este de felul acesta? Nu cumva şi canalul vieţii tale este astupat la o parte, la partea unde ar trebui să curgă dragoste?
Iisus Mântuitorul a zis: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii“ (Ioan 13, 35). Însă acest semn de cunoaştere a creştinilor adevăraţi parcă a pierit cu totul din zilele noastre.
Împărăţia lui Dumnezeu va sosi la noi pe pământ numai în măsura în care dragostea creştină va cuprinde inimile noastre. „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea acum să fie aprins“ zicea Iisus (Luca 12, 49). Acest foc este focul dragostei creştine pe care trebuie să-l aprindem neîncetat în inimile noastre şi să-i aprindem cu el şi pe alţii. Împărăţia lui Dumnezeu cu nimic nu se poate ajuta mai mult decât cu acest foc al dragostei creştine. Cu nimic nu poţi câştiga mai curând pentru Evanghelie un suflet păcătos şi plin de ură decât cu dragostea evanghelică. Despre David proorocul, spune Biblia că liniştea cu cântecele sale furia lui Saul.
Cântecul cel dulce al dragostei creştine linişteşte şi azi – mai mult ca orice -sufletele tulburate de valurile urii.
Ajută şi tu, dragă cititorule, să se audă în lume tot mai răspicat acest cântec dulce. Ostaşilor din Oastea Domnului, aprindeţi şi voi pe tot locul focul dragostei creştine şi duceţi pe tot locul cântecul cel dulce al iubirii evanghelice!
Rugăciune
Duhule Sfinte, aprinde-mă neîncetat şi pe mine cu focul cel ceresc al dragostei creştine! Aprinde-mă şi mă ajută să-i pot şi eu aprinde pe alţii cu acest foc ceresc. Duhule Sfinte, adu-mi neîncetat aminte că Domnul Iisus a venit să arunce foc pe pământ şi cât de mult doreşte să fie aprins! (Luca 12, 49). Ajută-mă să fiu şi eu un purtător de astfel de foc ceresc.
Preot Iosif Trifa, Mai lângă Domnul meu
