Urgia potopului a ţinut cu totul 150 de zile, timp în care „a pierit tot ce era viu pe faţa a tot pământul, de la om până la dobitoc“… şi a rămas singur Noe şi cei ce erau cu el în corabie (Facere 7, 23).
După patruzeci de zile „Dumnezeu a făcut să sufle vânt pe pământ şi a încetat apa. Izvoarele adâncului şi stăvilarele cerului s-au încuiat şi ploaia din cer s-a oprit“. Apele au scăzut de pe faţa pământului, scurgându-se şi împuţinându-se şi, după o sută cincizeci de zile, apele s-au micşorat (Facere 8, 1-3).
Razele soarelui au început să învioreze din nou o lume ce fusese botezată cu un botez de judecată. Corabia s-a oprit pe muntele Ararat. „În luna a şaptea, în ziua a şaptesprezecea a lunii, corabia s-a oprit pe munţii Ararat. Iar apa a scăzut până în luna a zecea; iar în luna a zecea, în ziua cea dintâi a lunii s-au ivit vârfurile munţilor“ (Facere 8, 4-5).
Ah, ce privelişte înfiorătoare se vedea acum în lume! Apele se scurgeau cu vuiet mare lăsând pretutindeni cadavre de oameni şi animale. Pretutindeni se vedea secerişul cel grozav al morţii, al păcatului.
După patruzeci de zile, Noe a deschis fereastra corăbiei şi a dat drumul unui corb şi unui porumbel să afle dacă au scăzut ori ba apele de pe pământ. Porumbelul s-a întors, dar corbul, ba. Plin de un adânc înţeles sufletesc este întâmplarea aceasta. Porumbelul s-a întors grăbit în corabie. Afară era o lume ce nu-i plăcea. Simţea mirosul mortăciunilor, vuiau încă apele morţii… porumbelul a fugit degrabă înapoi în corabie. Porumbelul acesta este icoana creştinului adevărat care nu iubeşte duhul acestei lumi păcătoase. El miroase de departe „mortăciunile“ patimilor şi păcatelor şi se retrage îngrozit în corabia mântuirii. El se odihneşte numai în Domnul şi n-are odihnă decât în Domnul. El nu mai are plăcere pentru cele lumeşti. Oricât l-ai slobozi în lume, el se reîntoarce în „corabie“.
Un tânăr intrat în Oastea Domnului îmi scrie: „Tata mi-a zis la Crăciun: «Fiule, acum de sărbători, te slobod şi pe tine să te duci la petrecere… du-te petrece-ţi şi tu!»… «Tată dragă – i-am răspuns eu – până acum mă opreai, să nu mă duc, şi eu mă duceam pe furiş; acum mă laşi, dar nu vreau eu să merg. De când am intrat în Oastea Domnului nu mai am nici o plăcere pentru petrecerile lumeşti. Petrecerea mea este Scriptura şi cărţile religioase. Acum, chiar dacă mi-ai porunci să merg, nu m-aş duce»“…
Iată şi acesta este un „porumbel“ ce nu-şi află loc şi „odihnă picioarelor sale“ şi sufletului său decât în „corabie“, în Domnul (Facere 8, 9).
Nu aşa a fost cu corbul. Corbul nu se simţea bine în corabia lui Noe. Parcă-l văd cum va fi stat trist şi posomorât într-un colț al corăbiei. El se gândea la hoiturile lui, el suspina după mortăciunile lui. „Ah, unde sunt hoiturile mele cele plăcute? – va fi suspinat corbul. Acest bătrân m-a încuiat şi pe mine în această corabie fără mortăciuni.” Toate dobitoacele sălbatice din corabie îşi pierduseră firea ce o avuseseră în lume (altcum s-ar fi sfâşiat unele pe altele), numai corbul îşi păstrase gustul lui după mortăciuni. Corbul se simţea ca un arestat în corabie. Pentru el, corabia era un arest. El se dorea după „libertatea” hoiturilor şi a mortăciunilor. Când Noe i-a dat drumul va fi răsuflat uşurat, iar când va fi găsit hoituri destule, mare va fi fost bucuria lui. Nici nu s-a mai gândit să se întoarcă în „arestul“ corăbiei. S-a pus iar pe mortăciuni. Corbul acesta este icoana sufletească a celor care au ieşit o dată din păcate, dar pe urmă iar s-au întors la ele. Închipuie pe cei care se întorc iar la duhul acestei lumi. Cei păcătoşi nu se simt bine în corabia mântuirii. Scoateţi pe cel păcătos din crâşmă şi din alte păcate şi-l duceţi la biserică, la citiri biblice etc., şi veţi vedea că se simte ca într-un arest, ca într-o temniţă din care abia apucă să scape. Nu se simt bine în corabia mântuirii nici cei care intră în ea de bună-voie, dar nu se silesc să-şi dospească mereu viaţa cu aluatul Evangheliei… să-şi întărească mereu firea cea duhovnicească împotriva celei lumeşti.
Despre unul care a dezertat din Oastea Domnului (dintr-o comună de lângă Baia de Criş), un alt ostaş îmi scrie următoarele: „Vă aduc la cunoştinţă că ostaşul N. N. a dezertat din Oaste. De altfel, ne aşteptam noi la acest lucru. Vedeam noi bine, ceilalţi ostaşi, că noul ostaş nu se simte bine între noi. Era tot întristat. La Crăciun ne-a părăsit, punându-se în fruntea beţivilor şi făcând chef cu scandal mare.“
Iată şi acesta era un „corb“ ce nu se simţea deloc bine în corabia mântuirii. Gândul lui era tot la „hoituri“ şi „mortăciuni“, la poftele firii celei lumeşti. Abia a apucat să scape din corabia mântuirii şi s-a pus iarăşi pe „mortăciuni“ sufleteşti. Vina este a lui pentru că, după ce a intrat în Oaste, nu şi-a dat silinţa să-şi întărească firea cea duhovnicească, firea cea nouă. Firea cea lumească, cu poftele şi ispitele ei, l-a copleşit din nou.
Toţi cei ce intră în Oastea Domnului, toţi cei ce apucă pe calea mântuirii trebuie să-şi întărească mereu firea cea duhovnicească cu rugăciune, citirea Bibliei, cărţi religioase etc. altcum îi biruie firea cea veche cu poftele ei de „mortăciuni“. Diavolul, mişelul cel mare, pune neîncetat în faţa omului întors la Dumnezeu carnea ispitelor şi patimilor lumeşti. Tot cel ce nu se întăreşte cade înfrânt de ispite.
Icoana corbului din Biblie se potriveşte de minune cu aceea a israelitenilor care trecuseră prin Marea Roşie, scăpaseră la mântuire, dar, în drum spre Canaan, le-a venit pofta de carne. „Poporul era lacom foarte şi i-a venit poftă de carne şi a strigat poporul contra lui Dumnezeu şi contra lui Moise, zicând: «Daţi-ne carne!»“. Pentru pofta cărnii, poporul voia să lase calea spre Canaan şi să se întoarcă în Egipt, în robie (Ieşire 16, 1-4).
Aşa sunt şi azi cei ce apucă pe calea mântuirii, dar nu fac stăruinţe să-şi omoare firea cea lumească. Le vine pofta de carne, de plăceri şi desfătări lumeşti. Ca şi corbul, părăsesc corabia şi s-apucă iar de „mortăciuni“ sufleteşti.
Ce deosebire mare a fost între porumbel şi corb! Porumbelul umbla să găsească o ramură verde, corbul mortăciuni. Aşa e şi între oameni. Omul cel duhovnicesc umblă după lucrurile sufleteşti; omul cel lumesc caută desfătările, chefurile şi alte lucruri lumeşti. Cunosc un om care toată iarna a citit din Biblie şi alte cărţi religioase; în timp ce vecinul lui toată iarna a citit pe la birt în cealaltă biblie, cu 32 de foi (cărţile de joc). Numai „corabia“ schimbă pe om şi gusturile lui; dintr-un om lumesc face un om duhovnicesc.
Dragă cititorule! Eu te întreb: eşti în corabie ori afară din corabie? De eşti afară, intră îndată, iar dacă ai intrat, priveghează, te roagă şi te întăreşte neîncetat în Domnul ca să nu fii biruit iarăşi de duhul acestei lumi.
Iisuse, scumpul meu Mântuitor! Îţi mulţumesc că m-ai primit şi pe mine în corabia mântuirii. Ah, ce bine este înăuntru, în corabie! Este viaţă şi pace. Te rog însă, preabunule Doamne, întăreşte-mă neîncetat cu darul şi harul Tău să rămân în corabie până la sfârşitul vieţii mele! Întăreşte-mă neîncetat să rămân înăuntru, căci ispitele lumii sunt multe şi grele! Omoară în mine firea cea lumească cu poftele şi gusturile ei ca “să nu mai am nici o plăcere şi nici o atragere pentru cele lumeşti! Asemenea porumbelului, să aflu şi eu odihnă sufletului meu numai în corabie!
Preot Iosif Trifa, Corabia lui Noe
