Dacă suntem într-adevăr urmaşii unor părinţi sfinţi, să ne arătăm şi noi vrednici de ei. Nu numai lăudându-ne cu frumuseţea acestor lăcaşuri pe care le admiră şi străinii, dar şi străduindu-ne să le urmăm credinţa şi virtuţile lor, într-o ascultare smerită de Dumnezeul acelor părinţi de care ar trebui să ne arătăm mai vrednici. Să avem nu numai grija semnelor lăsate de ei, ci să ridicăm şi noi înşine astfel de noi dovezi ale credinţei în Dumnezeu, căci El şi nouă ne-a făcut cel puţin tot atât de mult bine. Şi faţă de noi Dumnezeu n-a fost mai puţin darnic ci încă şi mai mult decât faţă de ei, părinţii noştri, dacă noi vrem să vedem aceasta.
Numai făcând aceasta, vom fi şi noi vrednici de cinstea şi de amintirea urmaşilor noştri și de viitoarele izbăviri ale lui Dumnezeu, de care vom mai avea încă multă nevoie. Viitorul lumii este atât de întunecat. Cum binecuvântările lui Dumnezeu se înnoiesc pentru fiecare din noi în fiecare zi, tot aşa şi sufletele noastre ar trebui să caute a-L binecuvânta pe El în fiecare zi într-un fel mereu mai nou. Cum fiecare răsărit de zori e frumos şi cum fiecare răsărit de soare e altfel, şi cum în fiecare dimineaţă este tot mai proaspătă şi mai minunată Faţa lui Dumnezeu, venind către noi, tot aşa ar trebui să fie şi faţa noastră mergând către El.
Să ieşim în întâmpinarea Domnului în fiecare zori de ziuă, cum spune psalmistul când zice: “O iau înaintea zorilor şi strig…”; tot aşa şi noi ar trebui să ne sculăm dis-de-dimineaţă în fiecare zi şi cu o nouă binecuvântare pentru Dumnezeu să-L slăvim închinându-ne Lui. Să-L slăvim pe Domnul în orice dimineaţă pentru încă o noapte care a trecut cu pace şi din care am scăpat cu viaţă. Şi să ne închinăm Lui pentru o nouă zi, care ar putea să ne fie ultima pe pământ.
Cu cât trec tot mai multe din zilele noastre în urmă şi ne rămân tot mai puţine din ele înainte, cu atâta ar trebui să avem mai multă grijă ca în fiecare zi să-L binecuvântăm pe Dumnezeu mai frumos, mai stăruitor şi mai rodnic. Cu cât se înmulţesc faţă de noi dovezile bunătăţii şi răbdării lui Dumnezeu, cu atâta mireasma mulţumirii şi laudei noastre ar trebui să se înalţe mai curată de la noi către El. Cum pâinea şi apa pe care ni le dă Dumnezeu în fiecare zi se înnoiesc faţă de noi, tot aşa ar trebui şi mulţumirea noastră faţă de El.
Cum aerul şi lumina Lui, aşa şi cântarea şi laudele noastre. Cum puterea şi viaţa le primim zilnic şi neîncetat prin atenţia Domnului faţă de noi, tot aşa de normal ar trebui să I Se înalţe din partea noastră binecuvântările unei vieţi aducătoare nu numai de rugăciuni şi de cântări, ci mai ales de trăiri şi de roade care să-L bucure pe Dumnezeu în fiecare zi şi în fiecare clipă.
În acest fel, părtăşia dintre noi şi Dumnezeu ar fi deplină iar schimbul de binecuvântări ar fi fericit. În felul acesta noi n-am rămânea mereu tot mai datori şi tot mai vinovaţi primind neîncetat şi nemaiîntorcând nimic Celui căruia Îi suntem în fiecare zi tot mai îndatoraţi.
Ziua în care n-ai făcut nici un bine nimănui, să ştii că este o zi pierdută pentru tine. Ziua în care n-ai înălţat Domnului nici o binecuvântare, este o zi nefericită şi întunecată. Ziua în care nu I-ai făcut nici o bucurie lui Hristos prin ceva izvorât de la tine, este o zi pe care ai pierdut-o pe totdeauna. Ia pildă şi deprinde-te şi tu să te gândeşti şi să te lupţi în aşa fel încât nu numai prin cuvintele tale ci mai ales prin roadele vieţii tale frumoase să-L binecuvântezi în chip vrednic pe Marele tău Dumnezeu şi Binefăcător Iisus Hristos, în fiecare zi din viaţa ta şi până în veci. Iată împărăţia oamenilor sau a popoarelor, cât de trecătoare şi cât de slabă s-a dovedit şi se dovedeşte mereu.
Ce mari împăraţi au cutreierat pământul acesta în scurtimea vremii celor câteva mii de ani de când ne cunoaştem istoria! Ce mari împăraţi au întemeiat împărăţii care păreau veşnice şi ce nimic s-a ales de ele! Ce năvălitori cumpliţi şi-au lărgit hotarele până la margini necunoscute şi au bătut acolo stâlpi chinuind pământul cu semnele lor şi ce curând i-au măturat vânturile şi i-a îngropat praful!
Deşertăciune a deşertăciunilor este tot ce clădeşte nimicnicia sforăitoare a tuturor tiranilor ridicoli şi cruzi. Au bătut bani chinuind arama, argintul şi aurul cu chipul lor, şi rugina i-a ros pe toţi. Au bătut neamuri, chinuindu-i pe semeni cu tirania lor, dar ce curând i-a măturat valul şi i-a putrezit ploaia!
Ce curând le-a nimicit pământul de pe faţa lui, semnele şi chipul lor. Ce bine era dacă îi nimicea înainte de a nimici ei pentru nebunia lor îngâmfată, atâtea vieţi nevinovate… Numai istoria le-a mai păstrat unora amintirea cumplită a tiraniei lor, spre a arăta urmaşilor nu numai cât de trecătoare este împărăţia omului, dar şi cât blestem aduce aceasta pentru om.
O, pe câte jertfe omeneşti se ridică împărăţia unui om tiran, şi a unei dinastii tirane şi cu câte jertfe se poate ea menţine stăpânitoare şi asupritoare peste alţii! Dumnezeule al Milei, ai milă de toţi nevinovaţii pe care îi ameninţă existenţa şi ambiţiile fiecărui tiran.
O, câte războaie de cucerire au pârjolit faţa pământului, numai pentru ca un om tiran, sau un neam tiran să-şi poată întinde cât mai departe hotarele blestemate ale lăcomie şi ale asupririi sale împărăţind peste alţii cât mai mult şi cel mai sălbatic.
Vino Doamne Iisuse şi scapă pentru totdeauna lumea asta de toţi tiranii asupritori şi cruzi. Amin.
Traian Doz, Strălucirea biruinței
