Nimeni nu trebuie deci să se laude cu darul primit, fiindcă la baza acordării darului nu se avea în vedere nici un merit personal al celui căruia îi era dat. Tot meritul era al Celui Care făcea darul.
Cel care primise darul trebuia să fie convins că el n-are nici un merit şi deci nu are a-şi pretinde nici un drept personal, nici o laudă pentru asta. Domnul Iisus poruncise: în dar aţi primit, în dar să daţi (Matei 10, 8). Şi, de asemeni, este scris: …şi, dacă l-ai primit, de ce te lauzi, ca şi cum… ar fi de la tine? (I Corinteni 4, 7).
Când voi reveni odată din mormântul meu,
Doamne, câte cu uimire am să aflu eu,
toate faptele vieții cum vor fi rodit,
cum am să privesc la ele, blând sau îngrozit?
Nu-i greu să slobozi o apă cu un larg șuvoi,
dar e greu să-i faci o cale ca să curgă-apoi,
poți ușor să-i faci trezirea unei gloate-acum,
dar e greu s-o duci pe urmă pe-al luminii drum.
În evanghelia cu Lazăr cel sărac şi bogatul este un
amănunt pe care cred că îl cunoaşteţi. Când se chinuia bogatul în văpaia de
foc, l-a rugat pe Avraam, zicând: „Părinte Avraame, rogu-te, trimite pe Lazăr
în casa tatălui meu, că mai am cinci fraţi; să le mărturisească lor, să nu vină
şi ei în acest loc de muncă… Dacă va merge cineva din morţi la dânşii, se vor
pocăi. Şi a zis Avraam: „Au pe Moise şi pe prooroci; dacă nu-i ascultă pe ei,
chiar de ar învia cineva din morţi, nu vor crede“ (Luca 16, 19-31).
Psalmul 5, versetul 6
Înşelătoria, de
orice fel, este tot atât de urâtă înaintea lui Dumnezeu ca şi uciderea.
Înşelătoria este tot o crimă. Acela care înşală pe deaproapele său, îi ucide
acestuia înţelegătoarea încredere în semenii săi, îi ucide paşnica apropiere
binefăcătoare de alţii, îi ucide curata iubire sinceră faţă de om.
Ţine-mi ochii, Doamne, la nădejdea cea
care străluceşte înaintea mea,
nu-i lăsa să-i fure lumea, pe-unde trec,
să nu cad în flăcări şi să nu mă-nec!
Scump Iisus, Bun Iisus, să nu cad, să nu cad,
să nu cad în flăcări şi să nu mă-nec!
Iată inima omului care s-a cufundat cu totul în
ticăloşie… Iată inima omului care a ieşit odată din păcate şi pe urmă mai
adânc s-a cufundat în ele… Iată inima omului care a crezut că poate sluji
deodată şi lui Dumnezeu şi Mamonei, şi pe urmă a ajuns sluga şi robul
diavolului.
Doamne, Tu-i promiți credinții
și mai mult decât ști-cere,
răsplătiri și biruințe
pân-la-ntâia Înviere.
Doamne, Tu-i promiți nădejdii
și mai mult decât ști-spune,
năzuința și primirea
celei mai de preț cunune.
În multe locuri vorbeşte Dumnezeu prin Sfânta
Scriptură despre fericirea ce-i aşteaptă în cealaltă lume pe cei care trăiesc
aici pe pământ o viaţă după Evanghelie. Aş putea înşira o mulţime de astfel de
locuri din Sfânta Scriptură Aş putea să descriu în culori vii frumuseţile şi
fericirile vieţii veşnice. Îmi dau însă seama că pentru mulțimea
necredincioşilor acest lucru n-ajută la nimic.
Iată sfârşitul lui Ion, omul cel duhovnicesc, despre
care am scris până aici. După ce a trăit o viaţă întreagă luptând şi biruind,
într-o bună primăvară începe a se simţi mai greoi ca altădată. Mai greoi, însă
nu la suflet, ci la umblare. Simte că i se apropie sfârşitul călătoriei.
O, dulce frumuseţe, cuprinde-ne mereu
în razele iubirii ce vin din Dumnezeu,
cu-adânc liniştitoare întrezăriri de har
ne presăraţi lumină pe tot ce-a fost amar.
O, dulce dor de Raiul avut cândva întâi,
ne ia întregi în tine şi-ntreg în noi rămâi,
despovăraţi de-a lumii acestea câte pier,
să nu ne mai întoarcem privirea dinspre cer.
