De câte ori se apropie praznicul sfântului Nicolae, îmi vine în minte o fioroasă întâmplare de când eram păstor de suflete într-un sat din țara moților. Un crâșmar își făcuse crâșmă nouă și de ziua numelui său (căci îl chema Nicolae), mă chemase să-i sfințesc casa. Multă lume s-a strâns cu acest prilej în casa cea nouă și slujbă frumoasă s-a făcut. Toată lumea a rămas mulțumită, numai diavolul scrâșnea din măsele, de ciudă că sfințisem o casă din care el voia să-și facă biserică. Și diavolul nu s-a lăsat numai cu ciuda. După ce am plecat eu spre casă, s-a apucat și el de slujbă. La crâșma cea nouă rămăseseră „Nicolaii” să petreacă de ziua numelui.
Pe la miezul nopții, dracul s-a apucat de sfeștania lui cea mare și pe dimineață slujba era gata. Un bătrân de 80 de ani zăcea omorât cu peste douăzeci de lovituri de par. Parii îi zdrobiseră în chip îngrozitor capul, mâinile și picioarele. Dracul „sfințise” din nou casa și o stropise cu sânge de om.
Zguduit de această fioroasă întâmplare, un om ce locuia în fața birtului s-a „pocăit” și de atunci nimeni nu-l poate întoarce la credința ce a avut-o. O grăitoare mărturie că mai ales aici e a se căuta cauza sectarismului religios. Și mai zguduit am rămas eu, păstorul sufletesc al poporului și până voi trăi voi arăta neîncetat Bisericii și neamului meu marea primejdie ce ne vine din partea băuturilor și bețiilor. Tot ce zidește Evanghelia și cartea, biserica și școala, strică crâșma, băutura și beția.
Preot Iosif Trifa, Ziarul Lumina Satelor, anul 1923, nr. 49, pag. 1-2