Adu-ți aminte de mine, spre bine, Dumnezeule pentru tot ce-am făcut, timp de doisprezece ani, pentru poporul acesta. (Neemia 5, 19)
E izbitoare asemănarea între cele istorisite în cartea lui Neemia și între istoria Oastei Domnului. Am cunoscut și eu de mult această asemănare. În fosta foaie Lumina Satelor (anul 1927) m-am ocupat și cu ea într-un tâlc. N-am mai stăruit însă asupra ei, să nu mi se spună că, vezi Doamne, fac „tâlcuiri personale”. Vremea însă, iată, o impune din nou. Frământarea ce-a dat peste Oaste o impune cu și mai multă putere.
În cartea lui Neemia, se află toată istoria Oastei Domnului; toată lucrarea ei, toată lupta ei, precum și toată frământarea ei de acum. Să vedem și să cercetăm această asemănare.
La începutul cărții, acolo aflăm și începutul Oastei: unul care avea milă de popor și dorea să lucreze pentru el, și mai marele său care i-a dat voie să lucreze și l-a ajutat în lucrul acesta (Neemia cap. 1 și 2). Dar ce s-a întâmplat? Îndată s-au ivit și răii care nu puteau suferi un lucru bun. Sambalat, Horonitul și Tobia, când au auzit lucrul acesta, că Neemia vrea să dreagă zidurile Ierusalimului, nu le-a plăcut deloc că venea un om să caute binele copiilor lui Israel (Neemia 2, 10). Și au început mai întâi cu batjocuri. La ce lucrează acești iudei neputincioși? Lasă-i să zidească numai, căci dacă se va sui o vulpe, le va dărâma zidul (Neemia 4, 3). Dar când Sambalat, Tobia, etc. au auzit că poporul lucrează cu inimă, dregerea zidurilor înainta și spărturile începeau să se astupe, s-au unit ca să vină împotriva Ierusalimului (Neemia 4, 6-8), adică contra celor ce lucrau pentru refacerea lui.
Din ziua aceea, – scrie Neemia – jumătate din oamenii mei lucrau, iar cealaltă jumătate era înarmată cu sulițe, cu scuturi, cu arcuri și cu platoșe. Cei ce zideau zidul și cei ce duceau sau încărcau poverile, cu o mână lucrau iar cu alta țineau arma. Fiecare din ei când lucra, își avea sabia încinsă la mijloc (Neemia 4, 16-18). Și după ce lucrarea era mare și lucrătorii erau împrăștiați pe zid, departe unii de alții, ca semnal de luptă se folosea o trâmbiță. La sunetul trâmbiței, toți se strângeau spre locul de unde o auzeau (Neemia 4, 19-20). Și nu ne-am dezbrăcat de haine – scrie mai departe Neemia – nici eu, nici frații mei, nici slujitorii mei, nici oamenii de strajă, care erau sub porunca mea. Și la apă se duceau fiecare cu armele (Neemia 4, 23).
Iar starea aceasta grea, de luptă și muncă în același timp, spune Neemia că a ținut doisprezece ani (Neemia 5, 14). Timp de doisprezece ani, Neemia și frații lui luptători au stat mereu încinși cu arma, gata și pentru luptă și gata și pentru lucru. Timp de doisprezece ani, Neemia și frații lui luptători au stat mereu încinși cu arma, gata și pentru luptă și gata și pentru lucru. Timp de doisprezece ani s-au apărat mereu și au clădit mereu. După doisprezece ani de luptă și muncă, bietul Neemia, istovit de atâta frământare, a rostit duioasele cuvinte de rugăciune: Adu-ți aminte de mine, spre bine, Dumnezeule pentru tot ce-am făcut, timp de doisprezece ani, pentru poporul acesta (Neemia 5, 19).
Iată frații mei, istoria celor doisprezece ani de Oaste. Căci batjocurile și atacurile le-am avut și noi, îndată, de la început. Și an de an ele au sporit. An de an a sporit ceata Sambalaților. De 12 ani de zile facem și noi ceea ce făcea Neemia cu frații lui: lucrăm și ne apărăm. Într-o mână cu sabia, în cealaltă cu mistria. Sunt doisprezece ani de când nu ne-am dezbrăcat de arme. Am stat și stăm mereu, încinși, luptând și lucrând. Luptăm deodată pe câte patru fronturi: întâi, cu păcatul din noi, cu păcatul din lume, cu oamenii cei lumești, și pe urmă trebuie acum să ne apărăm și față de cei care ar trebui să ne apere. Greu lucru! Grea ostășie! Ne bucurăm însă și ne mângâiem, văzând că zidurile Ierusalimului nostru se înalță mereu și spărturile se astupă.
Scripturile ne arată de altcum lămurit că orice clădire duhovnicească nu se poate face decât pe calea aceasta: prin luptă și muncă. E testamentul care ni l-a lăsat Mântuitorul. Împărăția lui Dumnezeu se ia prin luptă și cei ce se luptă pun mâna pe ea (Matei 11, 12). Prin toate Scripturile trece parola: prin luptă și muncă la biruință! Fiecare ostaș al Domnului trebuie să fie un mic Neemia, gata și de luptă, gata și de lucru; gata de a se apăra și a lupta. Dar pe lângă asemănarea aceasta, în cartea Neemia se mai află o izbitoare asemănare și pentru frământarea de acum a Oastei.
La capitolul 6 se spune ce s-a întâmplat mai departe cu Neemia și frații lui după lupta și munca lor de doisprezece ani. Împotriva lucrului lui Dumnezeu s-au pornit noi uneltiri. Răii și uneltitorii s-au pornit din nou la atac. De data asta cu apucături noi. Uneltitorii l-au pârât pe Neemia la mai marele său. A intrat în luptă și ceea ce se cheamă insinuarea și minciuna. Văzând Sambalat, Tobia, Gheșem și ceilalți vrăjmași că se zidise zidul și n-a mai rămas nici o spărtură (Neemia 6, 1), au trimis lui Neemia în cinci rânduri o scrisoare. În ea era scris: Se răspândește zvonul printre popoare, că tu și iudeii aveți de gând să vă răsculați și că în acest scop zidești zidul. Se zice că tu vei ajunge împăratul lor… Și acum lucrurile acestea vor ajunge la cunoștința împăratului, și va fi vai de tine Neemia. Vino dar să ne sfătuim împreună (Neemia 6, 6-7). Dar Neemia a respins îndată această insinuare. Am trimis răspuns lui Sambalat: Ce ai spus tu în scrisoare nu este adevărat, tu de la tine le născocești (Neemia 6-8), eu nu m-am făcut cu nimic vinovat în fața împăratului, eu și frații mei nu avem nici un gând de răzvrătire, n-avem nici un alt gând rău decât dragostea și munca noastră pentru zidurile Ierusalimului.
Tactica uneltirilor era să-l înfricoșeze pe Neemia și pe frații lui. Să-i facă să lase lucrul neisprăvit. Toți oamenii aceștia încercau să ne înfricoșeze (Neemia 6, 9). Trimiteau scrisori ca să mă înfricoșeze (Neemia 6, 19). Nădăjduiau că am să mă tem și am să le urmez sfatul lor (Neemia 6, 13). Dar eu am răspuns: un om ca mine să fugă? (Neemia 6, 11). Un om ca mine să se teamă?… Desigur Neemia și frații lui luptători au avut mare necaz cu aceste uneltiri. După 12 ani de muncă asta le mai trebuia. Într-o clipă de amărăciune s-a rugat atunci Neemia: Adu-ți aminte Dumnezeule de Tobia și de Sambalat și de toate faptele lor (Neemia 6, 14). Dar, cu toate atacurile și uneltirile, lucrarea s-a sfârșit cu bine. Zidul a fost isprăvit… și toți au cunoscut că lucrarea se făcuse prin voia lui Dumnezeu (Neemia 6, 15-16).
Să dea Dumnezeu ca asemănarea să se plinească până la sfârșit. Să rămână rușinați și uneltitorii de la Oaste. „Vulpea” care s-a suit pe zidul nostru nu va putea opri lucrarea. Clădirea se va sfârși cu bine, spre binele țării, Bisericii și a neamului nostru.
Cartea lui Neemia cuprinde apoi și întreg felul de lucrare al Oastei: voluntariatul, citirea Bibliei, legământul, etc. Despre acestea în numărul viitor.
Preot Iosif Trifa, Ziarul Isus Biruitorul, anul 1935, nr. 21, pag. 5
