Păsările care îşi fac cuibul pe pământ nu sunt cântăreţe şi nici nu pot zbura la înălţime (fazanul, prepeliţa, pitpalacul, cocoşul de munte etc.). Numai păsările care îşi fac cuibul sus, în arbori, sunt bune cântăreţe. Ciocârlia cântă numai când se desparte de pământ şi se înalţă sus spre cer. Cântă în plin zbor spre cer…
Aşa e şi cu viaţa noastră cea duhovnicească. Un creştin care îşi are „cuibul“ pe pământ, un creştin care e legat cu totul de pământ, de grijile şi poftele acestei lumi, acela nu poate nici „zbura“ şi nici „cânta“.
Un creştin „cântător“ şi „zburător“ e numai acela care îşi are „cuibul“ sus, care se desprinde de pământ, de duhul acestei lumi, şi se ridică în lumina şi slava vieţii celei duhovniceşti. Creştinul cel adevărat e ca ciocârlia; cântă, înălţându-se spre cer. Cântă în plin „zbor“ spre cer, spre lumină…
Iar dacă totuşi cuibul cel de sus e bătut de vânturi şi furtuni – o, apoi poate că şi pentru asta cântă păsările din el. Eu mă gândesc şi la „cuibuşorul“ vieţii mele. Dacă n-ar fi bătut în el atâtea aspre „vânturi“ şi „furtuni“, azi n-ar cânta „păsările“ de la Oastea Domnului.
Nu cântă nici cele ce trăiesc în zgomot
Iată apoi şi altă constatare din viaţa păsărilor cântătoare: nu sunt bune cântăreţe nici păsările care trăiesc pe lângă mări şi ape (pescăruşul, barza, raţa etc.). Vuietul valurilor împiedică mereu cântarea lor. Aşişderea şi păsările care trăiesc în stoluri (graurii, vrăbiile etc.), nu sunt bune cântăreţe, pentru că glasul se pierde în ciorovăielile mulţimii. Păsările cântă numai în liniştea câmpiilor şi a pădurilor.
Aşa e şi cu viaţa noastră cea duhovnicească. Un creştin care trăieşte în vuietul valurilor acestei lumi nu va putea fi niciodată un bun „cântăreţ“. Şi nici cel care trăieşte în ciorovăiala aşa-numitei „societăţi“. Numai ieşind din vuietul acestei lumi şi numai intrând în liniştea şi pacea pe care le dă Evanghelia, vom începe să „cântăm“.
Nu cântă nici cele ce se hrănesc cu carne
Şi, de încheiere, încă una: toate păsările care trăiesc cu carne şi mortăciuni dau glasurile cele mai urâte (corbii, ciorile etc.). Aceştia sunt creştinii care se hrănesc cu „hoiturile“ şi „mortăciunile“ acestei lumi şi pe care îi auzi „croncănind“ de prin cele cârciumi. Să căutăm deci la păsările cerului! Ne sunt şi ele o predică vie.
Preot Iosif Trifa, Căutaţi la păsările cerului!
