Biblia ne spune că îndată ce au apucat israelitenii la drum spre Canaan, Dumnezeu mergea înaintea lor; ziua într-un nor luminos, iar noaptea într-un stâlp de foc, pentru ca să aibă călăuza şi lumina drumului, spre a putea merge şi ziua şi noaptea.
„Domnul mergea înaintea lor, ziua într-un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze să meargă zi şi noapte“ (Ieşirea 13, 21).
Ce plină de înţeles este şi azi această istorie pentru cei ce trăiesc o viață de călătorie spre Canaan, spre ţara mântuirii! Copiii lui Dumnezeu trăiesc şi azi istoria cu norul cel luminos şi stâlpul cel de foc. Când trăieşti o viaţă de călătorie spre Canaan, Domnul îţi arată pas de pas calea mântuirii, calea vieţii. El te călăuzeşte neîncetat, pas cu pas, ca să poţi merge şi ziua, şi noaptea, şi pe timp de linişte, şi pe timp de necazuri şi încercări. Când se face furtună, când se face noapte în viaţa ta, se iveşte îndată lumina Lui, darul Lui.
Un lucru trebuie să ştie toţi cei ce apucă în drum spre Canaanul mântuirii. Îndată ce ai scăpat din robia şi iobăgia lui Faraon, trebuie să ţi se schimbe cu totul felul de a vedea şi a trăi. Trebuie să te laşi călăuzit întru toate de Domnul. Domnul trebuie sa fie – și să devină – Călăuzul tău, Cârmuitorul tău, Sfătuitorul și Îndrumătorul Tău. Să-i încredințezi Lui și călătoria vieții tale.
Eu mă gândesc la mine și la viața mea. Mă uit înapoi peste viața ce am trăit-o și eu în Egipt și văd ce mare deosebire este între aceea și aceasta pe care o trăiesc acum. Mi-aduc aminte ce de planuri lumești făceam atunci; pe unele singur, pe altele în înțelegere cu Faraon.
Zi de zi spoream şi eu cu „cărămizile“ şi îmi închipuiam că merg înainte cu bine. Dar Domnul în dragostea cea nemărginită ce mi-a arătat-o a venit şi mi-a spart toate planurile mele. Tot ce făceam şi plănuiam eu, Domnul surpa. Cu mână aspră mi-a arătat că trebuie să plec pe o cale nouă… că trebuie să o rup cu Egiptul şi cu Faraon.
De când am plecat spre Canaan, am învăţat să văd altcum şi să judec altcum. Am învăţat să nu mai am nici un plan. Am învăţat să-i încredinţez Domnului toate planurile şi toate frământările mele. Toate grijile şi toate silinţele mele se strâng azi într-un singur punct: să nu-L pierd pe Domnul, să nu pierd legătura ce mi-am făcut-o cu El… să nu pierd lumina Lui şi călăuzirea Lui.
De când am plecat spre Canaan am scăpat şi de griji şi necazuri. Orice furtună de necazuri sau orice noapte de încercări s-ar lăsa peste mine, eu nu mă tem. „Stâlpul cel de foc“ se iveşte îndată şi îmi arată calea. Eu „simt o plăcere în prigoane… în strâmtorări pentru Hristos…“ (II Corinteni 12, 10). De ce? Pentru că în aceste încercări mi se arată stâlpul cel de foc şi norul cel luminos. Darul lui Dumnezeu prisoseşte tocmai în vremea încercărilor. Azi, când mă uit peste viaţa mea cea trecută, văd că tocmai acolo unde era întunericul mai mare a fost o binecuvântare pentru viaţa mea cea sufletească… a fost un stâlp de foc ce mi-a arătat calea cea adevărată. Când eu strigam şi când strig: „oare ce vrei cu mine, Doamne?“ Domnul atunci îmi arată calea vieţii şi mă apără de calea morţii.
Acestea sunt lucruri pe care toţi copiii lui Dumnezeu le cunosc. Copiii lui Dumnezeu simt o adevărată plăcere să vadă „stâlpul cel de foc“; să bage de seamă cum intervine Domnul în toate împrejurările vieţii lor. Eu, de câte ori ajung la ceva strâmtoare şi necaz, mă minunez pe urmă şi dau slavă Domnului de felul cum a ştiut El rezolva necazul meu.
O, ce dar mare este să vezi în viaţa ta stâlpul cel de foc şi norul cel luminos! Ce viață uşoara, ce viață minunată este o viaţă pusă sub grija şi călăuzirea Domnului! Dar nu e uşor a trăi o astfel de viaţă. Lumea cea mare nu cunoaşte această viaţă. E plină lumea de oameni ce fac mereu la planuri; aleargă în sus şi în jos, nu pot dormi nici noaptea de mulţimea grijilor şi planurilor. În viaţa şi traiul celor mai mulţi oameni Domnul nu are nici un cuvânt. Chiar dacă ei se roagă Lui, nu-i încredinţează nimic din grijile şi planurile lor. Domnul n-are credit în lucrurile lor. Se încred numai în planurile şi-n alergările lor.
Dar sunt şi copii ai lui Dumnezeu care anevoie se pot deda cu acest lucru. Eu mă gândesc la mine că i-a trebuit Domnului vreo treizeci de ani până m-a învăţat să-i încredinţez Lui toate grijile şi planurile mele. Şi, vai, nici astăzi nu mă ştiu încă încrede destul în El. De multe ori şi azi planurile mele o iau razna, înaintea Domnului… Vreau să văd mai mult de cât pasul ce mi-I arată Domnul.
Credinţa cea tare pune pe Dumnezeu între noi şi necazuri, dar necredinţa şi puţina credinţă pune necazurile între noi şi Dumnezeu. Nu-L vedem pe Dumnezeu din mulţimea necazurilor. Credinţa cea tare vede în necazuri şi încercări un stâlp de foc, iar necredinţa vede o nenorocire. Mulţi îşi închipuie călătoria spre Canaan ca pe o bancă mare ce trebuie să le dea îndată bani, averi, boi, vaci, belşug etc. Domnul are grijă şi de latura aceasta, dar trebuie să ştim că drumul mântuirii, de regulă, este plin de necazuri şi încercări. În drumul spre Canaan de multe ori ne izbesc necazuri şi încercări mai multe decât mai înainte când eram în Egipt. De ce? Pentru că în încercări şi necazuri face sufletul nostru cunoştinţă cu Dumnezeu. Nici când nu e atât de dulce dragostea şi purtarea de grijă a Domnului ca pe timp de necaz şi strâmtorare.
Încercările ne vin pentru întărirea vieţii celei sufletești. Eu m-aş fi întors de mult la „cuptoarele lui Faraon“ dacă scumpul meu Mântuitor nu m-ar fi ţinut mereu în şcoala suferinţelor. Ce frumos se văd aceste învăţături şi în călătoria israelitenilor spre Canaan! Aşa s-a întâmplat şi cu ei. Au ieşit din Egipt plini de bucuria izbăvirii. Îşi închipuiau că acum au scăpat de orice necazuri. Dar Domnul îndată i-a băgat în şcoală cea mare a pustiei, a încercărilor. Israelitenii au început a cârti. Nu înţelegeau această şcoală. Le trebuia mai mult decât pasul pe care Domnul îl arăta lor. Şi ce ne mai spune Biblia? Când Faraon a plecat după israeliteni să-i întoarcă în robie, norul cel luminos şi stâlpul cel de foc „şi-au schimbat locul şi au mers înapoia lor. S-a aşezat între tabăra lui Faraon şi tabăra lui Israel şi cele două tabere nu s-au putut apropia una de alta “ (Ieşirea 14 19-20).
Stâlpul cel de foc şi norul cel luminos s-au făcut o apărare a poporului contra lui Faraon. Între copiii lui Israel şi Faraon s-a aşezat Domnul. El era apărarea poporului.
Ce icoană minunată este şi aceasta pentru cei care călătorim spre Canaan! Domnul nu este numai Călăuza noastră, şi apărătorul nostru. Între noi şi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi ai mântuirii se aşează totdeauna „stâlpul cel de foc“, se aşează Domnul, darul Lui şi ajutorul Lui.
Ce icoană minunată este aceasta şi pentru Jertfa Crucii! Între noi şi păcatele noastre, între noi şi pedeapsa pentru păcatele noastre stă „stâlpul cel luminos“ al Crucii. Stă Jertfa Golgotei. Acest „stâlp luminos“ pentru Egipteni era un „întuneric“. Pentru cei necredincioşi, Crucea Golgotei este o judecată şi o osândă.
Slavă Ție, scumpul nostru Mântuitor, slavă Ție! În drumul nostru spre Canaan, Tu eşti „Stâlpul nostru cel de foc“… Tu eşti Luminătorul, Cârmuitorul şi Apărătorul nostru!
Preot Iosif Trifa, Spre Canaan
