Ori de câte ori omul s-a întors spre Dumnezeu, ca să se îndrepte după voia Lui și ca să se ridice la starea de vrednicie în fața Lui, și ca să asculte de poruncile Lui și ca să se încadreze în orânduielile Lui, această îndreptare totdeuna l-a înălțat pe om, l-a înnobilat și l-a strălucit.
Lupta omului de a se înălța spre Dumnezeu l-a ridicat pe om întotdeauna pe o treaptă mai înaltă, l-a făcut mai bun, mai nobil, mai inteligent, mai blând, mai om.
Către Dumnezeu, omul se înalță, nu se coboară.
Vremile cele mai înfloritoare și mai rodnice din viața omenirii sau a individului sunt acelea în care sufletul s-a înălțat spre Dumnezeu. Adică a năzuit spre tot ce este Înalt și Adevărat, Frumos și Bun, spre idealul dumnezeiesc. Însăși lupta de a te apropia de soare te face mai luminos. În astfel de vremi, omenirea a creat și omul creează cele mai frumoase opere, a realizat cea mai frumoasă trăire, a rodit cele mai mari frumuseți și a înălțat cinstea numelui său de om.
Numai înălțarea spre Dumnezeu poate ferici sufletul și-l poate lumina. Toate celelalte năzuințe îl scoboară numai și îl întunecă. Numai căutând Fața și prietenia lui Dumnezeu te ridici; toate celelalte te prăbușesc.
Ce înălțare cerească îți dă o rugăciune fierbinte, o cântare sfântă, o faptă bună, o lectură evanghelică, o meditare duhovnicească. Adică tot ce vine de la Dumnezeu. Și îndrumă spre El.
Doamne, dăruieșteni-le pe acestea și ajută-ne să ne înălțăm prin ele până la Tine! Amin.
