Am arătat şcoala de patruzeci de ani pe care a trecut-o Moise păscând oile în pustia Madian. Când s-a sfârşit această şcoală, Domnul a zis către Moise: „Şi acum vino să te trimit la Faraon, împăratul Egiptului, să scoţi din robie pe fiii lui Israel“ (Ieşirea 3, 10).
Frumoasă chemare, dar, vai, ce răspuns slab dă Moise. „Cine sunt eu să merg la Faraon, împăratul Egiptului?“… „Eu voi fi cu tine“ – răspunde Domnul.
Ce-i trebuia lui Moise mai mult decât această preadulce încredinţare: „Eu voi fi cu tine“. Dar el răspunde: Dar, de nu mă vor crede, ei vor zice: „Nu ţi S-a arătat ţie Dumnezeu“ (Ieşirea 4, 1).
Domnul îi dă puterea minunilor, dar Moise stăruie mai departe: „Doamne, eu sunt gângav…“ „Nu te teme, Moise, Eu, Domnul, voi deschide gura ta şi te voi învăţa cele ce vei grăi“… Ce dulce încredinţare, dar Moise răspunde: „Rogu-mă, Doamne, alege pe altul… că nu merg“… Şi s-a mâniat Domnul şi i-a dat ajutor pe Aaron“ (Ieşirea 4, 10-14).
Vai, ce şcolar slab era încă Moise! El închipuia pe Mântuitorul, dar iată ce umbră slabă, ce icoană slabă este faţă de ascultarea Mântuitorului. Moise şi Vechiul Testament închipuie firea noastră cea veche cu toate ieşirile şi umbrele ei. Vai, ce de creştini trăiesc încă şi azi în această umbră! Ei nu se ştiu rezema în cuvântul Domnului. Ei se pot rezema numai în ceea ce li se dă „la mână“.
Să mergem mai departe. Iată-i pe Moise şi pe Aaron în faţa lui Faraon. Doi umili delegaţi ai unui popor umil şi asuprit stau în faţa unui împărat plin de „putere“ şi strălucire. Cei doi delegaţi încep a grăi cu glas înalt. Ei vorbesc în numele Domnului; ei aduc o poruncă a Domnului şi orice poruncă a Domnului trebuie spusă fără teamă de puterea omenească.
„…Acestea zice Domnul Dumnezeul lui Israel: 《Lasă pe poporul Meu să plece… ».
Şi a răspuns Faraon: 《Cine este Domnul ca să ascult glasul Lui şi să las pe fiii lui Israel să plece?» (Ieşirea 5, 1-2).
Întâlnirea celor două tabere seamănă de la început cu un ultimatum de război. Moise şi Aron îi aduc lui Faraon un ultimatum la care Faraon răspunde cu împotrivire. Urmează războiul între Domnul puterilor şi Faraon. Precum era de prevăzut, acest război se sfârşeşte cu prăbuşirea lui Faraon.
În cursul veacurilor s-au mai ridicat destui Faraoni şi toţi au avut acelaşi sfârşit. Atâţia şi atâţia „filozofi“ şi oameni mari s-au ridicat atacând credinţa, Biblia, Evanghelia! Toţi au căzut cu ruşine. Toţi au ajuns în „Marea Roşie“ a iadului. Biblia şi istoria mărturisesc despre nebunia şi zădămicia unei împotriviri contra lui Dumnezeu.
Războiul acesta dintre Moise şi Faraon închipuia războiul, lupta mântuirii noastre sufleteşti. În lupta aceasta este un amănunt de mare preţ. Împotriva lui Faraon au urmat, una după alta, cele zece plăgi. Dar Faraon se învârtoşa. Satan nu-şi lăsa iobagii cu una, cu două. Cine să-i mai facă lui „cărămizi“? Ba încă ce se întâmplă? Robia se face mai grea.
Faraon a dat ordin să le dea lucru mai mult, ca să „nu mai umble după năluci“ (Ieşirea 5, 9). Şi a murmurat poporul împotriva lui Moise şi Aron, zicând: Voi ne-aţi făcut de ură cu Faraon… şi murmura şi Moise, zicând: „Doamne, de când m-am dus la Faraon să-i vorbesc, el face mai rău poporului, şi n-ai izbăvit pe poporul Tău“ (Ieşirea 5, 23).
O, ce înţeles adânc este şi aici! Toţi cei ce apucă în calea spre mântuire, spre Canaan, trebuie să treacă şi prin această. Când se începe lupta cea mare a mântuirii, omului i se face „mai rău“. Toţi cei care au intrat şi intră în Oastea Domnului mărturisesc că au avut şi au multe ispite lăuntrice, în sufletul lor şi în afară, cu oamenii şi lumea. Când un suflet începe a rosti cuvântul libertate, Satan strânge lanţurile.
Doi soţi, bărbatul şi femeia, la intrarea în Oastea Domnului se înţelegeau aşa:
– Tu, bărbate dragă, de-i adevărat ce spune aici în Biblie şi în 《Isus Biruitorul», apoi noi suntem pierduţi. Viaţa noastră-i o minciună mare. Să intrăm şi noi în Oastea Domnului.
– Bine grăieşti tu, muiere dragă, să intrăm şi noi în Oaste, că ştie bunul Dumnezeu câte zile mai avem.
Această înţelegere era o clipă binecuvântată de lucrarea Duhului Sfânt. În contra ei însă a început îndată să lucreze şi diavolul. Îi părea rău să piardă doi lucrători de „cărămizi“.
Peste o lună, cei doi soţi se înţelegeau aşa:
– Tu, muiere dragă, nu-i bine de noi de când am intrat în Oaste. Ne-am făcut de ură cu toată lumea… am ajuns în gura lumii… de ce să ne mai facem de ură cu lumea… că doară n-am omorât pe nime’…
– Drept ai, bărbate dragă, să ne lăsăm de această Oaste care ne-a tulburat pacea şi liniştea…
O astfel de înţelegere era o biruinţă a lui Faraon, după care cei doi soţi s-au retras în „pacea“ şi „liniştea“ de lângă „cuptoarele lui Faraon“.
Ah, ce mişel mare-i diavolul. El stă liniştit până ce-l are pe om în robia şi iobăgia lui. Dar, îndată ce se aude cuvântul „libertate“, Satan se tulbură; întăreşte paza şi strânge lanţurile robiei.
Ştiţi care-i partea cea mai întunecoasă din noapte? E cea de dinaintea revărsatului zorilor. Lumina este atunci într-un fel de luptă cu întunericul şi întunericul cu lumina. Întunericul face ultima sforţare contra luminii. Dar, cu toată opintirea, întunericul e biruit; se revarsă zorile. Aşa e şi cu mântuirea sufletului. Clipa cea mai primejdioasă pentru mântuirea unui suflet este lupta dintre întuneric şi „revărsarea zorilor“… Este lupta cea din urmă pe care diavolul o dă când un suflet trece din întuneric la lumină, din robie la libertate şi din moarte la viaţă. Ferice de cei ce trec cu bine peste acest hotar primejdios!
Preot Iosif Trifa, Spre Canaan
