Iisus Mântuitorul a spus pilda cu semănătorul, pe care cred că o cunoaşteţi cu toţii (citiţi-o în Noul Testament la Luca 8, 5-16). Un semănător a ieşit să-şi semene sămânţa. Trei părţi din sămânţa lui au căzut în pământ rău şi numai una în pământ bun.
Semănătorul din pilda evangheliei este Iisus Mântuitorul, iar sămânţa este Cuvântul Lui, Cuvântul lui Dumnezeu. Ah, ce sămânţă minunată are acest Semănător! Când învăţa Iisus pe pământ, gloatele se ţineau după El să-I poată asculta cuvântul… „Niciodată om n-a vorbit ca omul acesta” (Ioan 7, 46) – ziceau cei ce-L ascultau cu credinţă. Iisus Mântuitorul, marele Semănător divin, a semănat în lume o sămânţă eternă, veşnică: a semănat Cuvântul lui Dumnezeu.
Toate maşinăriile şi iscodirile veacurilor strânse la un loc n-ar putea fabrica un singur grăunte de grâu cu putere de rodire. Toţi filosofii din lume n-ar putea scrie o carte cum este Evanghelia şi Biblia. De ce? Pentru că Evanghelia şi Biblia cuprinde Cuvântul lui Dumnezeu; prin ea vorbeşte Însuşi Dumnezeu. Cuvintele şi învăţăturile ce le-a spus Mântuitorul – care se află cuprinse în Evanghelie – sunt învăţături ce vor trăi peste toate veacurile şi timpurile. „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu” – a zis Iisus Mântuitorul. Cuvântul lui Dumnezeu este o putere „vie care lucrează” (II Corinteni 4, 10); este o sămânţă minunată, din care răsare rodul vieţii veşnice. Dar această sămânţa, ca să poată încolţi, are lipsă de pământ, iar pământul este inima oamenilor. Pilda evangheliei se plineşte şi aici. Pământul este mai mult rău decât bun. În trei feluri de pământ rău ne spune pilda evangheliei că a căzut sămânţa: în pământ călcat şi bătucit; în pământ cu pietre, care n-avea destulă umezeală, şi în pământ cu spini, care au înecat sămânţa. Aceste trei clase de „pământ rău” au fost şi pe vremea Mântuitorului şi ele sunt şi azi.
Fariseii şi cărturarii erau calea cea bătută şi călcată. Învăţătura despre Fiul lui Dumnezeu îi tulbura; n-o puteau suferi. Sămânţa se izbea în inima lor ca într-un pământ călcat. În chipul acesta sunt şi păcătoşii de azi care stăruie în răutăţi. Vântul fărădelegilor a uscat cu totul pământul inimii lor. Inima lor e o cale bătută, în care nu prinde deloc sămânţa. Când o arunci, sare înapoi.
Pământul cel cu pietre, ce n-avea umezeală destulă, erau cei ce strigau după Mântuitorul: „Doamne, Doamne”, dar nu făceau voia Lui (Luca 6, 46). „Ce-Mi ziceţi mie: «Doamne, Doamne» şi nu faceţi voia Mea?” – le zicea Iisus acestora (Luca 6, 46). Pământul acesta „n-avea umezeală destulă”; le plăcea oamenilor Cuvântul Domnului; încolţea în inima lor, dar n-avea putere să crească până la roadă. În clasa asta sunt cei care strigă şi azi: „Doamne, Doamne”, dar nu fac voia Domnului. Sunt evlavioşi la vedere; îşi fac rugăciunile seara şi dimineaţa regulat şi păcătuiesc regulat. Le place de Cuvântul lui Dumnezeu; Îl primesc pe Domnul cu bucurie, dar „la vreme de ispită” se leapădă de Domnul şi rămân cu păcatul.
Pământul cu spini, din pilda evangheliei, erau cei mulţi, mulţi care şi pe vremea Mântuitorului stăteau prinşi în vârtejul afacerilor; îşi vedeau de alergări şi daraveri lumeşti. Pentru sufletul lor n-aveau timp. E plină şi lumea de azi de cei înăduşiţi de spinii alergărilor şi grijilor lumeşti; de cei ce n-au vreme pentru cele sufleteşti.
Pământul cel bun erau, în sfârşit, cei care au primit sămânţa cu inimă predată Domnului şi au rodit o viaţă nouă. Din această sămânţă au ieşit Zacheii, Magdalenele, Samarinencele şi toţi ceilalţi păcătoşi care au înviat la o viaţă nouă. Aceştia sunt şi azi cei care primesc Cuvântul într-o inimă bună şi rodesc o schimbare din temelie a vieţii lor, o viaţă nouă, plină de dar şi de putere.
Cele trei clase de „pământ rău” se pot asemăna cu trei feluri de boli şi trei feluri de bolnavi. În clasa întâi sunt cei care nu pot mânca nimic. Li se apropie moartea. În clasa a doua sunt cei care mănâncă, dar nu pot înghiţi mâncarea. În clasa a treia sunt apoi cei care au poftă şi mănâncă, dar stomacul lor nu mistuie, nu macină mâncarea. Abia în al patrulea rând sunt cei sănătoşi, care se hrănesc cu Cuvântul lui Dumnezeu… sunt cei în care Cuvântul lui Dumnezeu se preface în sănătate şi viaţă sufletească.
Dragă cititorule! Eu te întreb: în care dintre aceste patru stări te afli tu? Eu te întreb: cum stai tu faţă de Cuvântul lui Dumnezeu? Cum stai tu cu pământul inimi tale faţă de Iisus, marele Semănător, şi faţă de sămânţa Lui? Ia seama, tu ai o groaznică răspundere faţă de Iisus, marele Semănător. „Dacă n-aş fi venit (în lume) şi nu le-aş fi vorbit (oamenilor) – zicea Iisus – n-ar avea păcat; dar acum n-au nici un răspuns pentru păcatul lor” (Ioan 15, 22). Sămânţa adusă în lume de Iisus Mântuitorul se seamănă şi azi şi puterea ei este şi azi tot aşa de mare ca atunci. Dar această sămânţă nu poate rodi, pentru că pământul inimii tale este rău. L-ai lăsat să se usuce în vântul fărădelegilor… l-ai lăsat să-l calce patimile şi păcatele… l-ai lăsat să se umple de bolovanii patimilor şi năravurilor celor rele… l-ai lăsat să-l înece spinii grijilor lumeşti şi alergărilor după cele trecătoare.
Rugăciune
Iisuse Mântuitorule! Eu sunt pământul cel rău din pilda Evangheliei. Sunt un pământ uscat de vântul fărădelegilor… pământul inimii mele s-a umplut de pietrele păcatelor şi de spinii grijilor şi alergărilor lumeşti. Sămânţa Ta nu poate încolţi şi rodi în el. Vindecă Tu, Doamne, pământul inimii mele. Eu stau în faţa Ta ca „un pământ pustiu şi fără de apă”… ca un pământ ce şi-a pierdut puterea de rodire. Stropeşte-l cu scump sângele Tău; udă-l cu dragostea Ta şi fă-l iarăşi roditor cu Jertfa Ta cea sfântă. Duhule Sfinte! Dă-mi lacrimi să ud şi eu pământul cel înţelenit al inimii mele. Revarsă peste el ploaia harului şi darului Tău. „Precum ploaia se coboară din cer şi nu se întoarce până când adapă pământul şi-l face de rodeşte” (Isaia 55, 10), aşa fă să se reverse şi peste pământul inimii mele ploaia Ta cea făcătoare de roade bune (Galateni 5, 22). Duhule Sfinte! Trezeşte în mine o „foame de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu” (Amos 8, 11) şi o sete de a mă adăpa cu el (Isaia 55). Duhule Sfinte! Aprinde cu focul Tău cel sfânt ogorul inimii mele, să ardă spinii, buruienile şi tot ce este rău în el, ca să mă desţelenesc într-un ogor nou şi să încep o viaţă nouă.
Preot Iosif Trifa, «Lumina Satelor», anul 1927, nr. 46, pag. 3
