“Că din inima oamenilor ies gândurile cele rele: preacurviile, uciderile, furtișagurile, lăcomiile, vicleșugurile, înșelăciunile, înverșunările, hula, trufia, nebunia”(Marcu 7, 21-22).
“Fericiți sunt cei curați la inima”… (Matei 5, 8).
Cu toate prilejurile, Mântuitorul Hristos a arătat că din inimă ies în lume, ca dintr-un izvor, cele bune ca și cele rele. “Din belșugul inimii vorbește gura”, zicea Mântuitorul (Matei 12, 34). Cele bune ies din belșugul unei inimi curate și sănătoase, iar cele rele ies dintr-o inimă bolnavă și stricată. În evanghelia de duminică, Mântuitorul aseamănă inima omului cu pământul cel bun și cel rău, așa după cum primește sau nu sămânța dumnezeieștilor învățături.
În mijlocul vieții noastre creștinești stă și trebuie să stea inima ca o vatră de foc împrăștietoare de lumină, de căldură, de dragoste, de bunătate între oameni. Dar greșeala tocmai aceasta este, că oamenii de azi poartă prea puțină grijă de sănătatea și curățenia inimii lor. Din creștinismul de azi lipsește tocmai inima sau, mai bine zis, lipsește Hristos din inimile oamenilor de azi și de aceea s-a răcit atât de mult dragostea, bunătatea și mila dintre oameni. “Vai vouă, fariseilor, că curățați blidul pe dinafară, dar pe dinăuntru este plin de necurățenie și răutate”, zicea Iisus (Luca 11, 39)… Așa și noi ne curățim numai pe dinafară cu posturi, rugăciuni, slujbe, dar pe dinăuntru inima noastră rămâne tot așa. “Poporul acesta cu buzele Mă cinstește, dar cu inima sa departe este de Mine.” “Cu gura lor binecuvântează, dar cu inima lor blestemă” (Isaia 29, 13)… Aceste mustrări apasă și viața noastră.
Mai adânc, cititorule, mai adânc trebuie să intri în înțelegerea vieții tale de creștin adevărat. Intră până dai de inima ta și-I slujești cu toată inima ta Mântuitorului Hristos. Inima noastră este ca un pământ ce trebuie grijit și lucrat. Inima noastră este fereastra vieții noastre sufletești și aceasta fereastră trebuie curățită mereu de gunoaiele păcatelor. Inima noastră este ușa prin care voiește să intre în casa sufletului nostru și Domnul Iisus, și diavolul. Inima noastră este un izvor din care curge viață sau otravă, după cum locuiește în ea Iisus sau păcatul. Să nu uităm că păcatul îmbolnăvește inima noastră: “Vai mie, căci am păcătuit, de aceea bolnavă este inima mea” (Plângerile lui Ieremia 5, 16). Calea tămăduirii și curățirii inimii noastre aceasta este: să ieșim din păcate, să-L primim pe Iisus și jertfa Crucii Sale în inima noastră, rugându-ne mereu cu psalmistul: “Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule”. De vei face așa, iubite cititorule, “Domnul va stropi peste tine apă curată, va scoate din tine inima cea de piatră și va pune Duh nou și inimă nouă în lăuntrul tău” (Ezechiel 36, 25).
Preot Iosif Trifa, Lumina Satelor, nr. 42 / 28 oct. 1923, p. 2
