Imaginea de mai sus arată cunoscuta istorie a lui Cain şi Abel, când au adus jertfă Domnului. Abel a jertfit mielul cel mai gras din turma sa, iar Cain bucatele cele mai slabe.
„Şi a căutat Domnul cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui, iar spre Cain şi spre jertfa lui nu S-a uitat şi s-a întristat Cain foarte şi fruntea i s-a aplecat. Şi a zis Dumnezeu lui Cain: „Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce ţi s-a aplecat fruntea ta?
De ai fi adus drept şi de ai fi împărţit drept, nu ai fi păcătuit, dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti“… Însă Cain nu şi-a putut stăpâni patima şi păcatul şi mai târziu l-a omorât pe fratele său. (Citiţi pe larg la Facere, cap. 4.)
Jertfa celor doi fraţi e pusă înaintea noastră cu multă învăţătură. Când eram prunc la şcoală, eu mă gândeam mai ales la fumul ce se ridica din jertfa lui Cain şi a lui Abel. Dar taina jertfelor celor doi fraţi nu stă numai în focul şi fumul ce-l făcuseră, ci stă mai ales în inimile lor. Un foc ardea şi în inima lui Cain şi în a lui Abel; în inima lui Abel ardea dragostea, bunătatea, îndurarea, iar în inima lui Cain ardea pizma, zgârcenia şi răutatea. Din focul ce ardea în inima lui Abel se ridica spre cer un miros de bună mireasmă, un miros bine plăcut lui Dumnezeu. Din focul ce ardea în inima lui Cain se ridica un fum greu, înăduşit de pizmă şi răutate – acest fum era urât înaintea lui Dumnezeu. Focul şi fumul din jertfele celor doi fraţi închipuie şi arată aşadar inimile lor.
O astfel de jertfă, ca şi cea a lui Abel, Îi place şi azi lui Dumnezeu. O inimă aprinsă pentru Domnul este şi azi jertfa cea mai plăcută lui Dumnezeu. O inimă aprinsă pentru Domnul e şi azi jertfa ce se ridică spre cer şi îl leagă pe om cu Dumnezeu. Abel îşi dădea seama că toată averea lui, toată turma lui este averea Domnului şi era gata oricând să jertfească Domnului această avere. Dar încă nimic n-ar fi ajuns Abel cu această jertfă; de şi-ar fi ars toată turma, n-ar fi putut aduce o jertfă plăcută şi bine primită Domnului dacă în această jertfă n-ar fi pus şi inima lui.
Să ne dăm şi noi seama că a Domnului este toată averea noastră, şi cea lumească, şi cea sufletească. Să punem în slujba Domnului şi să aprindem pentru Domnul şi averea noastră cea sufletească: mintea, priceperea, cunoştinţa şi mai ales inima. Din turma oilor sale, Abel a ales ca jertfă pentru Domnul mielul cel mai gras. Din turma bogăţiilor noastre sufleteşti, să alegem şi noi „mielul cel mai gras“, adică inima noastră; şi această inimă să o aprindem pentru Domnul. Fără această inimă, jertfa noastră n-ajunge nimic.
Inima noastră este jertfelnicul ce trebuie mereu aprins ca să se cureţe şi să ne cureţe de păcate aşa precum se curăţă şi aurul şi argintul prin foc şi ardere. Prin rugăciune trebuie să-ţi aprinzi mereu inima ca pe o jertfă sfântă şi bine-plăcută lui Dumnezeu. O inimă aprinsă pentru Domnul trebuie să avem şi noi în rugăciunile noastre aşa cum cerea psalmistul: „Aprinde Tu, Doamne, inima mea şi rărunchii mei“ (Psalmul 25, 2). O, dragă cititorule, de-ai ştii tu ce bucurie, ce dar, ce putere şi ce binecuvântare se revarsă în viaţa ta când ai o inimă aprinsă pentru Domnul!
Cain avea o inimă otrăvită de păcat şi de aceea jertfa lui nu se putea ridica spre cer. Cain avea pizmă pe Abel mai de demult. Când s-au apucat să aducă jertfă, inima lui Cain era deja otrăvită de pizmă şi răutate. De aceea îi zice Domnul: „Caine, iată, păcatul se pregăteşte să te omoare… hotărăşte-te împotriva lui… stăpâneşte-ţi păcatul până nu e prea târziu“… Dar Cain nu s-a putut hotărî contra păcatului; în loc să biruie el păcatul, l-a biruit păcatul pe el şi s-a făcut stăpân peste el şi voia lui. Aşa e şi azi patima şi păcatul. Se furişează la început încet şi pe nesimţite în inima omului. „Bate la uşă“, cum zice Domnul, şi dacă-l laşi să intre, apoi rând pe rând îţi otrăveşti inima până când o face un izvor de otravă pentru tine şi pentru alţii. Pătimaşul şi păcătosul are şi el o inimă aprinsă, numai că inima lui nu se aprinde pentru Domnul, ci pentru diavolul.
Cain a vrut şi el să aducă jertfă lui Dumnezeu, dar jertfa lui era o jertfă otrăvită cu pizma ce o purta faţă de fratele său Abel. O jertfă otrăvită este şi azi rugăciunea celui care îl pizmuieşte pe fratele său (şi noi toţi suntem fiii lui Dumnezeu şi fraţi întreolaltă). Toate posturile, toate rugăciunile şi toate jertfele n-ajung nimic dacă îl urăşti pe de-aproapele tău. Citiţi ce spune Iisus la Matei 5, 23-24. Creştinii de azi petrec o viaţă aşa de săracă în fapte şi putere creştinească tocmai din pricină că nu-şi predau inima Domnului, nu-L lasă pe Domnul să intre până la inima lor. Sunt unii oameni foarte evlavioşi şi cucernici, dar în traiul lor sunt îndărătnici, zgârciţi, răutăcioşi. Pe lângă pizma şi ura de frate, jertfa lui Cain mai era otrăvită şi de păcatul zgârceniei. Cain a ales pentru Domnul bucatele cele mai slabe. De acest păcat sufăr şi azi creştinii. Cain a fost plugar şi, se pare că păcatul zgârceniei a rămas mai ales între plugari. Între plugari găseşti pilde de cumplită zgârcenie.
Partea Domnului sunt şi azi „bucatele cele mai slabe“. Cei mai mulţi creştini se scapă şi azi de partea Domnului cu fel de fel de nimicuri, cu un Tatăl nostru spus în grabă şi cu câteva cruci făcute la iuţeală etc. De când eram preot la ţară mi-aduc aminte de un creştin ce venise să plătească cu un sfert de kg de lumânări o furătură de mii de lei. Cât de mult jertfeşte omul pentru cele trecătoare, dar pentru Domnul şi pentru sufletul lui se scumpeşte să facă milă cu un sărac, să-şi cumpere o Biblie în casa lui (câţi au Biblia în casa lor, o carte sau o gazetă de învăţături sufleteşti?).
Iată câte feluri de învăţături frumoase ne dă nouă jertfa celor doi fraţi. Să nu le uităm.
Fumul lui Cain în sat la noi…
Cain şi Abel din Biblie au adus jertfă de mulţumită lui Dumnezeu pentru belşugul şi prisosinţa de care îi învrednicise Domnul. Însă Cain a adus o mulţumită rea, jertfind Domnului bucatele cele mai rele. Şi mai rău ştiu a-I mulţumi lui Dumnezeu creştinii de azi care aleargă la aldămaş, la beţie şi la păcate de câte ori Dumnezeu îi învredniceşte de izbânzi şi de prisosinţă, şi belşug.
De când eram preot la sat mi-aduc aminte că într-o toamnă Dumnezeu ne învrednicise cu un bogat rod şi belşug de prune. Dar vai, ce grozavă iarnă a avut acest dar! Toată iarna, viaţa oamenilor s-a trecut în beţii, urlete, desfrânări, bătăi, ba chiar şi omoruri. Toată iarna a fumegat în sat la noi jertfelnicul diavolului şi fumul lui Cain. Aşa ştiu creştinii să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru darurile şi belşugurile de care îi învredniceşte.
„Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună!“ (Psalmul 132, 1).
Preot Iosif Trifa, preot Iosif Trifa
