Iosif din Arimatea – Nelu Beg

În fiecare an, în ziua de 31 iulie, Biserica îl sărbătorește pe sfântul Iosif din Arimatea. Interesant. Un personaj biblic de care vorbesc toate patru evangheliile. El se evidențiază doar la moartea Mântuitorului, contribuind la îmbălsămarea și punerea Lui în mormânt. Anul acesta, ziua de 31 iulie cade luni și ne-am gândit să acordăm mai multă atenție acestui fapt. Și să încercăm să vedem cine-i personajul, oarecum misterios, din spatele acestui nume.

Evanghelistul Matei spune: “Spre seară a venit un om bogat din Arimatea, numit Iosif, care era și el ucenic al lui Iisus. El s-a dus la Pilat și a cerut trupul lui Isus. Pilat a poruncit să i-l dea. Iosif a luat trupul și l-a înfășurat într-o pânză curată de in și l-a pus într-un mormânt nou, al lui însuși, pe care-l săpase în stâncă. Apoi a prăvălit o piatră mare la ușa mormântului și a plecat” (Matei 27, 57-60).

Atât, patru versete scrie evanghelistul Matei despre acest Iosif. Dar ce lucruri importante spune! Că Iosif era și el ucenic al Domnului (dar pe ascuns, de frica iudeilor – precizează evanghelistul Ioan), era probabil unul din cei 70 de ucenici. Că era un om bogat și că a îndrăznit să se ducă la Pilat să ceară trupul Domnului. Evanghelistul Marcu mai precizează că Iosif era un sfetnic de bază al soborului care aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu. Mai spune că el l-a dat jos de cruce pe Mântuitorul că l-a înfășurat într-o pânză curată de in și l-a pus în propriul său mormânt.

Așadar seara, după răstignire, când lângă cruce mai erau doar femeile, adică Maria Magdalena, Maria lui Iacov și probabil alte câteva femei, a venit acolo și Iosif din Arimatea. S-a uitat, a văzut că Domnul murise. A considerat că acum este vremea să nu mai stea ascuns și a decis să facă cele după rânduială pentru trupul Domnului.

Frumos lucru. Și-a asigurat dreptul la nemurire. Nu știm ce va fi făcut pentru Domnul și pentru ucenici când Mântuitorul era în viață. Dacă va fi ajutat, dacă-L va fi protejat. Era bogat, era o oficialitate. Poate va fi făcut câte ceva. Dar ce a făcut acum, la moartea Domnului, îl face demn de toată lauda.

Este oare important ce se face pentru un trup în care nu mai este viață? Are oare vreo însemnătate ce facem pentru cei dragi când pleacă din lumea aceasta? Mântuitorul, în timpul vieții lui pământene punea oare preț pe așa ceva?

În Betania, când Maria a turnat pe capul Domnului mirul de Nard, fapt ce a stârnit indignarea lui Iuda, considerând că s-a făcut o mare risipă, Mântuitorul a apărat-o spunând: “De ce faceți supărare femeii? Ea a făcut un lucru frumos față de Mine. Dacă a turnat acest mir pe trupul Meu ea a făcut lucrul acesta în vederea pregătirii Mele pentru îngropare. Adevărat vă spun că oriunde se va propovădui evaghelia aceasta, se va spune și ce a făcut femeia aceasta spre pomenirea ei” (Matei 26:10; 12-13).

Așadar, Iosif din Arimatea doar continuă ceea ce începuse Maria cu ceva mai devreme. Presimțind, la modul inconștient, sfârșitul apropiat al Mântuitorului, Maria a făcut pentru Domnul lucrul cel mai frumos care se putea face, a dat ce a avut mai de preț în casa ei. O mireasmă de mare valoare, cu miros unic, neprețuit. Iar intervenția Domnului în favoarea ei, precum și modul în care o face, denotă că Mântuitorul  se gândea uneori la ce se va întâmpla, după moarte, cu trupul său, în cele trei zile.

Așadar, există o legătură, există o undă a sensibilității între Iosif din Arimatea și Maria din Betania. Maria într-o totală cuprindere în harul divin care însoțea prezența Domnului, dă expresie marii ei iubiri și, fără să stea pe gânduri , sparge vasul de alabastru, cu mir de Nard curat, și-L unge pe Mântuitorul. Vasul acesta scump, spart, amplifică emoția și multiplică semnificațiile gestului ei.

În cazul lui Iosif din Arimatea, două lucruri sunt absolut remarcabile. Acela că a avut îndrăzneala să se ducă la procurorul roman să ceară trupul Domnului. Era momentul în care pe Mântuitorul toți îl părăsiseră. Era absolut singur, abandonat, inclusiv ucenicii ieșiseră din scenă. Și atunci apare acest ucenic ascuns, care a fost temător până acum, dar care a prins deodată mult curaj. Nu numai că merge la curtea lui Pilat, dar chiar obține de la acesta trupul Domnului.

Iosif îl coboară pe Domnul de pe cruce. Cu drag, cu grijă, cu durere. Treabă delicată, cu multă implicare emoțională. Îi scoate cuiele, îi spală ranele, corpul. Îi dă jos de pe cap cununa de spini. Doamne, ce lucrare i-a revenit acestui om. Apoi cumpără un mare giulgiu de in curat în care înfășoară trupul sfânt al Mântuitorului. De bună seamă că de undeva de sus, sau poate de jos, Domnul privea cu duioșie la ce se întâmplă cu trupul Său.

Frumos din partea lui Iosif. Nu se uită la preț. Era un om bogat, cu vază, sfetnit al Soborului, era firesc să facă o înmormântare în condiții demne. Însă faptul că, fără să știe ce va fi, săpase recent în stâncă un mormânt nou, pentru sine, în care pune trupul Domnului este de-a dreptul uluitor. Mormântul lui Iosif cu trupul sfânt al Mântuitorului în el, de unde avea să și învieze, reprezintă o înlănțuire de fapte cu un final absolut răscolitor.

Parcă există oarecum o legătură tainică între vasul de alabastru al Mariei și mormântul lui Iosif cu trupul Domnului înăuntru.

Mântuitorul a spus că oriunde se va vesti Evanghelia se va spune și ce a făcut Maria din Betania, spre pomenirea ei. Extraordinar! E un semn excepțional de prețuire pentru gestul făcut.

Puține lucruri din viața pământească a Mântuitorului l-au mai impresionat în așa măsură. Și-a asigurat Maria, prin aceasta, dreptul la posteritate, la neprihănire, la eternitate.

Lui Iosif din Arimatea, în schimb, nu i s-a promis nimic. Nici nu se putea. Însă Domnul Dumnezeu nu i-a rămas dator. Un așa gest frumos și curajos, de pe aceeași coardă sensibilă a inimii cu al Mariei din Betania trebuia să aducă o răsplătire cât de cât asemănătoare cu a ei. Toate patru evangheliile amintesc de Iosif din Arimatea de giulgiul și de mormântul lui. Iar Biserica l-a canonizat și îl sărbătorește în ziua de 31 iulie a fiecărui an.

Ceea ce a făcut Iosif din Arimatea pentru trupul Domnului, și cum a făcut, i-a asigurat și lui nu numai neuitarea, ci și nemurirea.

Nelu Beg, Oastea Domnului, anul 2011, nr. 7, pag. 12