Întoarcere la Dumnezeu – Pr. Iosif Trifa

Oriunde se face o întoarcere la Dumnezeu, acolo se supără cineva

Pilda cu fiul cel pierdut spune că feciorul cel mai mare era la câmp când a sosit acasă fratele său.

“Şi, când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri”; şi înţelegând despre ce este vorba, „s-a mâniat şi nu voia să intre, iar Tatăl lui, ieşind, îl ruga pe el…”

Plină de un adânc înţeles este şi partea aceasta din pildă. Întâi să luăm ospăţul ce se făcuse:

„Iar feciorul cel mai mare, când s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri“. Foarte bine va zice la asta atare necredincios iată, evanghelia însăşi spune că s-a făcut o petrecere mare, cu cântece şi jocuri… Evanghelia nu poate fi, aşadar, contra petrecerilor… Evanghelia ne lasă să jucăm şi să ne petrecem. Ce judecată greşită! Ce judecată de om  lumesc! Trebuie să ştim că evanghelia ne grăieşte nouă oamenilor în pilde şi asemănări omeneşti, pentru ca să înţelegem mai bine lucrurile cele duhovniceşti. Ospăţul din pilda cu fiul cel pierdut închipuie dragostea şi bucuria cea duhovnicească pentru cel întors la Dumnezeu. Cerul şi pământul cântă şi se bucură când un păcătos se întoarce la Dumnezeu. Despre o astfel de bucurie şi „petrecere” duhovnicească este vorba în pilda evangheliei.

Nişte ostaşi din Oastea Domnului, dintr-o comună din judeţul Bihor, ne scriu că o noapte întreagă au petrecut în cântări şi rugăciuni de bucuria unui frate nou care a intrat în rândurile lor. Iată, şi acesta era un fel de „ospăţ” ca şi cel din pilda evangheliei.

Este o mare deosebire, este o prăpastie întreagă între petrecerile cele lumeşti şi cele duhovniceşti. Şi aleşii Domnului au jucat, dar jocurile lor erau duhovniceşti. Despre Maria, proorociţa, ne spune Biblia că a luat în mână un timpan şi toate femeile au venit după ea cu timpane, cântând şi jucând: „Cântaţi Domnului…” (Ieşire 15, 20-21). Era şi aici un joc, dar jocul acesta era aprins de focul Duhului Sfânt. Şi David prorocul a jucat „în faţa Domnului”, în faţa chivotului sfânt, dar era şi jocul acesta o aprindere sufletească pentru slava lui Dumnezeu (II Samuel 6, 14). Jocurile acestea erau o beţie sfântă, aprinsă de focul Duhului Sfânt.

La astfel de “jocuri” şi petreceri, desigur că m-aş duce bucuros şi eu; ne-am duce tot alergând şi noi, ostaşii Domnului. Un astfel de „ospăţ” a fost şi cel din pilda evangheliei.

Oh, cât de mult a lucrat şi aici diavolul, mişelul! Petrecerea cea sufletească a atras-o diavolul cu totul în partea lui. Orice bucurie dintre creştinii de azi, dracul o duce la cârciumă, o duce la alcool, la petrecere cu chef şi lăutari.

Şi acum să vedem supărarea feciorului celui mai mare. Îşi are locul ei şi tâlcul ei această supărare. Tâlcuitorii Scripturilor spun că acest fiu a închipuit poporul evreu care era în „casa Tatălui”, dar îi lipsea temelia mântuirii: dragostea şi iertarea. Închipuia acest fiu, în special, pe fariseii care Îl mustrau pe Iisus că stă de vorbă cu vameşii şi păcătoşii. Ei se ţineau aleşii Domnului şi se mâniau pentru păcătoşii şi pierduţii pe care Iisus îi aducea în braţele Tatălui ceresc.

Fratele cel mai mare era şi chipul legii din Vechiul Testament. Pilda cu fiul cel pierdut era şi un hotar de întâlnire şi de despărţire

între Vechiul şi Noul Testament, între lege şi har, între fiul care trebuia omorât pentru greşeli (Deuteronom 21, 18-23), şi cel primit cu ospăț de bucurie.

Dar feciorul cel mai mare, ce s-a supărat de întoarcerea fratelui său, mai închipuie pe cineva. Îi închipuie pe cei pe care şi azi îi supără întoarcerea păcătoşilor. Alături de un suflet care se întoarce la Dumnezeu, pilda a pus pe unul care se supără pentru această întoarcere.

O, binecuvântată Evanghelie a lui Hristos! Cum se împlinesc toate cuvintele tale! Pe cel care se supără îl avem şi azi. Ori unde se întorc oamenii la Dumnezeu, oriunde se face cu adevărat o întoarcere la Dumnezeu, acolo se supără cineva. Şi anume cine?

Întâi şi întâi se supără diavolul. Se supără şi plânge că i s-a furat un credincios. În al doilea rând se supără toţi cei care-l ascultă pe diavolul şi fac voile lui. Necredincioşii nu pot suferi pe cei care se întorc la Dumnezeu… Îi urăsc şi-i batjocoresc pe cei întorşi la Domnul.

Când un pătimaş intră în Oastea Domnului şi se retrage din lume şi răutăţi, oare nu strigă tot satul după el că „s-a pocăit” şi îl batjocoreşte?

„Da’ ce-o mai fi Şi aia Oastea Domnului”,

întreba odată un necredincios, „că îi strânge pe toți prăpădiţii şi stricaţii… Şi ăştia s-apucă să cânte şi să-i înveţe şi pe alţii!”

Oare astfel de glasuri nu sunt şi ele ale feciorului mai mare din evanghelie? Sunt şi azi oameni cari nu cunosc dragostea şi bucuria pentru cei întorşi la Dumnezeu.

Când un păcătos se îmbracă în haină nouă şi Tatăl ceresc pune în degetul lui inel nou, ca să înceapă o viaţă nouă, îndată se aude şi azi glasul fratelui celui supărat. Oriunde se face „veselie mare” pentru întoarcerea unui suflet pierdut, acolo se aude îndată şi mustrarea.

O, binecuvântată Evanghelie a lui Hristos, cum ne arăţi tu tot anume ce trebuie să ni se întâmple şi ce trebuie să suferim, ca să dobândim mântuirea!

Dar fiul cel întristat îi închipuie nu numai pe cei necredincioşi, ci îi închipuie şi pe alţii. În felul său, feciorul cel mai mare era un om foarte de treabă. Era un om foarte harnic şi cruţător. Îi lipsea însă ceva; îi lipsea partea cea bună, îi lipsea dragostea şi iubirea de frate. Îi lipsea înţelegerea pentru cele sufleteşti. La el numărau numai averile şi vitele. Pentru el era mai de preţ viţelul care se tăiase decât întoarcerea fratelui său.

Sunt şi azi atâţia şi atâţia oameni harnici şi buni gospodari. Le lipseşte însă înţelegerea pentru cele sufleteşti. Ei văd toate cele numai prin ochelarii pământului. Ei se mişcă îndată când e vorba să se atingă ceva de averea lor şi de interesele lor materiale, dar pentru averea cea sufletească şi lucrurile cele sufleteşti n-au nici un interes şi nu le dau nici un preţ. Când e vorba de un car de gunoi, pentru ei e ceva mai de interes şi mai de preţ decât trezirea unui păcătos. Nici aceştia n-au înţelegere pentru întoarcerea păcătoşilor.

Nici aceştia nu vor să intre la „ospăţ”, ci stau afară supăraţi şi critică.

Iubiţii mei fraţi ostaşi din Oastea Domnului! Să luăm aminte că feciorul cel supărat din pilda cu fiul cel pierdut este pus special pentru învăţătura noastră. Şi noi eram nişte pierduţi care ne-am întors acasă.

Tatăl ceresc ne-a iertat; ne-a îmbrăcat cu haină nouă şi ne-a ajutat să începem o viaţă nouă. Ce bucurie pe noi, ce dar, ce binecuvântare! Dar lumea nu înţelege bucuria noastră. „Fraţii” noştri din lume, în loc să se bucure de întoarcerea noastră, se supără şi ne batjocoresc. Ei nu înţeleg bucuria noastră; ei nu vor să intre la „ospăţul” nostru.

O, nu vă descurajați pentru acest lucru, scumpii mei fraţi ostaşi. Pilda trebuie să se împlinească şi azi deplin. Oriunde se întoarce cu adevărat un păcătos la Dumnezeu, trebuie să se ivească neapărat şi fratele cel supărat. Asta-i o regulă atât de adevărată, încât se poate pune şi întors: oriunde nu se supără nimeni pentru întoarcerea unui păcătos, acolo nu s-a făcut o întoarcere adevărată. Supărările, hulele, batjocorile şi prigoanele ce le întâmpinăm sunt dovada cea mai bună că ne-am întors din căile pierzării.

Preot Iosif Trifa, Fiul cel pierdut