Inima omului care l-a primit pe satan – Pr. Iosif Trifa

Iată inima omului care l-a primit înlăuntru pe satan. Iată inima omului biruită de ispitele lui satan.

O, dragă suflete, poate tu zâmbeşti privind imaginea de mai jos! Dar aceasta nu e de râs, ea nu e o închipuire, ci, vai, e un lucru ce aievea se şi întâmplă.

Aş putea să întăresc acest lucru cu nenumărate locuri din Sfânta Scriptură. Voi aminti aici unul singur: Despre Iuda ne spune Evanghelia că, în clipa când L-a trădat pe Mântuitorul, a intrat satan în el. „Satan a intrat în Iuda“, zice Evanghelia (Ioan 13, 27). Satan a intrat în Iuda cu patima iubirii de bani.

Cu ajutorul patimilor rele intră şi azi satan în inimile oamenilor.

O! Satan nu hoinăreşte prin locuri pustii şi case părăsite, cum cred unii oameni, ci dă târcoale neîncetat să poată intra în inimile oamenilor.

De câte ori te ispiteşte vreo patimă lumească, să ştii, dragă cititorule, că satan e la uşa inimii tale şi încearcă să intre înăuntru. Dacă nu respingi ispita, satan deschide uşa; o deschide mai întâi încet-încet, pe neaşteptate şi pe nesimţite, şi pe urmă dă năvală înăuntru cu toată gloata lui.

Cu cele şapte păcate de moarte umblă diavolul să cuprindă inima omului: cu trufia, cu desfrânarea, cu pizma, cu mânia, cu zgârcenia, cu lăcomia (îmbuibarea cu mâncări şi beţii) şi cu lenea. Aceste şapte păcate de moarte sunt prezentate în chipul celor şapte dobitoace urâte şi flămânde. Potrivită asemănare! Căci cu adevărat patimile cele rele sunt lighioanele, sunt ,,oile“ lui satan, pe care diavolul le scoate la păşune în țarina inimii oamenilor.

Trufia înseamnă mândria. Ea e arătată în chip de păun, pentru că păunul este o pasăre care se mândreşte cu penele ei cele frumoase. Prin păcatul trufiei a intrat satan în lume şi în inima primilor doi oameni.

Mândria este şi azi un izvor de păcate şi de păcătuiri. Mândria îl face pe om să nu se plece în smerenie în faţa lui Dumnezeu, iar, pe de altă parte, tot mândria stârneşte între oameni zavistii, certuri, asupriri şi alte multe păcate.

Desfrânarea este arătată în chip de ţap, pentru că ţapul este un dobitoc desfrânat, puturos şi neruşinat. Aşa e şi patima desfrănării.

Lăcomia, îmbuibarea de mâncări şi băuturi e arătată în chipul porcului. Tot aici se ţin şi beţiile şi chefurile ce îl schimbă pe om în chipul porcului, care se tăvăleşte în noroi şi în fărădelegi.

Pizma e arătată în chipul şarpelui care stă gata să muşte, de moarte, sufletul oamenilor. Graficianul nostru a făcut acest şarpe, în alte reprezentări, şi ca fiind coada diavolului. Potrivit lucru… Pentru că pizma şi zavistia sunt cu adevărat coada şi codița diavolului care tulbură satele şi oraşele, făcând grozave pustiiri sufleteşti.

Mânia şi răzbunarea e arătată în chip de tigru furios, gata să sfâşie pe aproapele. Mânia îl schimbă pe om în dobitoc furios.

Lenea şi nepăsarea e arătată tot în chipul porcului, iar zgârcenia, în chipul broaştei, care, în pofta ei nesăturată, mănâncă până şi pământ. Acestea sunt cele şapte păcate de moarte din care izvorăsc, ca dintr-un izvor plin de otravă, toate păcatele şi fărădelegile. Aceasta e firea noastră cea veche cu patimile ei.

În această imagine, firea noastră cea veche cu patimile ei e reprezentată în chipul dobitoacelor, în mijlocul cărora stă comandant diavolul.

Foarte potrivită asemănare, pentru că obârşia firii noastre celei vechi e de la satan. Ea a intrat în Adam şi în Eva prin păcatul şarpelui-diavolul, iar prin acest păcat a intrat şi în noi.

Cu cele şapte păcate de moarte umblă neîncetat diavolul să se poată furişa în inima oamenilor. Cu aceste şapte păcate de moarte cuprinde satan inima omului şi se aşează în ea ca un stăpân şi poruncitor atotputernic. Dintr-o astfel de inimă Duhul Sfânt se depărtează şi fuge. „Voi sunteţi casa Duhului Sfânt“, zice Apostolul Pavel (I Corinteni 6, 19), însă din „casa“ în care intră diavolul, Duhul Sfânt se depărtează şi fuge. În locul Lui se aşează un alt duh: duhul diavolului, alcoolul. Ăsta e duhul cel râu care dă omului îndemn şi putere în cele rele şi face „minuni“ mari pentru biruinţa iadului şi pierzarea sufletelor.

Duhul diavolului, alcoolul, stă şi el în rând cu cele şapte păcate de moarte precum se vede în imagine, ba încă, mai mult decât acelea, el stă tocmai pe fundul inimii, în loc de frunte, pentru că face mare slujbă pentru biruinţa diavolului şi a iadului.

Îngerul cel bun, darul şi mila lui Dumnezeu, nu se depărtează încă de cel păcătos. Tot mai sileşte pe om, să-l trezească din pieire. Îi strigă mereu: Omule, ce-ai făcut cu sufletul tău?… Ce va fi cu sufletul tău?… Însă păcătosul n-aude. El este surdo-mut, adică surd şi mut, când e vorba de cele sufleteşti. Ochi are, dar nu vede pieirea. Urechi are, dar n-aude chemarea Domnului. Satan l-a ameţit, l-a îmbătat cu plăcerile şi patimile cele rele.

Un astfel de om este un mort viu sau un mort care trăieşte, cum foarte nimerit îl numeşte Apocalipsa la capitolul 3, versetul 1. Mortul nu simte, nu vede, n-aude, nu se mişcă. Întocmai aşa e şi păcătosul. Îi poţi tot predica, dar el n-aude nimic; îi trimite Dumnezeu fel de fel de semne şi arătări, dar el nu le vede; poţi să plângi pentru el, că el nu te aude. Nu aude şi nici nu vede, pentru că satan a ,,orbit mintea lui ca să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos“ (II Corinteni 4, 4).

O, ce fioroasă e starea sufletească a omului biruit de ispitele lui satan! În inima lui s-a stins lumina vieţii duhovniceşti. S-a făcut întuneric şi noapte fioroasă. A voit să trăiască o viaţă slobodă pentru toate plăcerile şi patimile lumeşti şi acum, iată, această „slobozenie“ l-a băgat într-o robie înfricoşată: în robia patimilor rele, în robia diavolului. În această înfricoşată stare ajung toţi cei care trăiesc după „duhul acestei lumi” (Efeseni 2, 2).

Pentru ca să ajungă omul în starea aceasta grozavă nu trebuie să se predea lui satan. E destul dacă trăieşte „în voia gândurilor sale” şi în duhul acestei lumi (Efeseni 2, 2-3).

Despre un mare necredincios se spune că şi-a dat averea diavolului. Neavând urmaşi, dorinţa i-a fost ascultată, aşa că averea şi casele au fost lăsate în voia lor. Şi ce s-a întâmplat? Moşia a ajuns o pustietate plină de spini şi bălării, iar casele, adăpost pentru bufniţe.

Întocmai aşa şi inima omului lăsată în voia ei, în voia lumii şi în duhul lumii, ajunge sigur un locaş al diavolului şi un cuib al tuturor răutăţilor. Vai, ce „proprietar” bogat e diavolul în privinţa asta! E plină lumea de „casele” şi „moşiile” lui.

Dar oricât de păcătos ar fi cineva, el nu e pierdut. Oricât de căzut şi de decăzut ar fi cineva, el poate fi mântuit. El e ca pomul care şi-a pierdut frunzele când a venit iarna cu viscolul ispitelor şi păcatelor, dar puterea de înfrunzire o are. Şi în cel mai păcătos om poate da o primăvară de trezire la o viţă nouă, când suflă vântul cel cald şi binecuvântat al Duhului Sfânt.

Rugăciune

Preabunule şi milostive Doamne! Şi eu, nenorocitul, sunt în starea păcătosului din chipul arătat mai nainte. Ispitele lui satan m-au biruit. Lumina din mine a fost biruită de întuneric. La început, când Tu, Doamne, ai făcut lumea, întuneric mare a fost peste tot pământul. Aşa e şi acum în lumea sufletului meu. Întuneric mare s-a făcut în inima şi viaţa mea. Inima mi s-a umplut de toată necuraţenia. Mi-e scârbă de mine însumi şi de viaţa mea.

Ca un fulger de mustrare şi pieire aud în noaptea sufletului meu cuvintele Tale: „Oricine păcătuieşte este de la diavolul, este robul diavolului şi un fiu al diavolului” (I Ioan 3, 8-10).

O, sărmanul de mine, în ce ticăloasă stare am ajuns! Sunt robul patimilor, sunt robul diavolului! Trăiesc în dezmierdări şi plăceri. Dar aceste plăceri mă dor… Mă dor, pentru că sufletul meu suspină şi Te doreşte pe Tine, Doamne!

Tu, Doamne, m-ai făcut un fiu al luminii, şi, iată, am ajuns un fiu al întunericului. Tu m-ai făcut un fiu slobod al Tău, şi, iată, am ajuns un rob al diavolului. Inima din mine ai făcut-o spre a fi Ție locuinţă, dar, iată, s-a făcut locuinţă diavolului. O Doamne, cum voi scăpa de această înfricoşată robie? Scapă-mă Tu, Doamne, căci eu nu pot face nimic. Totul e rău şi stricat în mine. “Tot capul meu este bolnav şi toată inima mea suferă de moarte” (Isaia 1, 5) „Inima mea s-a tulburat întru mine şi frica morţii a căzut asupra mea” (Psalmul 54, 4). Caută din cerul îndurărilor Tale, Doamne, şi mă izbăveşte din starea aceasta! În bezna cea înfricoşată în care zac, aştept cuvântul Tău: „Să fie lumină!” Scoate din temniţă sufletul meu… Scapă-mă, Preabunule Doamne, din această stare grozavă!

Slăvit să fii, Doamne, acum şi de-a pururi să fii slăvit! Amin.

Preot Iosif Trifa, Oglinda inimii omului