În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Slăvit să fie Domnul!
Mulţumim Domnului şi pentru acest prilej de întâlnire frăţească. Pentru că noi ne adunăm mereu în Numele Lui şi principalul motiv pentru care ne adunăm, este mântuirea pe care Domnul a lucrat-o pentru fiecare dintre noi. Dar, la fel de adevărat este că aceste întâlniri ne sunt prilejuite de multe ori, de o fiinţă cerească, cum este astăzi sărbătoarea sfinţilor Arhangheli, ori de un sfânt al lui Dumnezeu pe care îl pomenim sau chiar de un frate sau o soră a noastră pe care îl însoţim în bucurie sau în necaz şi ne adunăm în Numele Domnului.
Am vrea, cu ajutorul Domnului, să cugetăm un pic la aceste fiinţe care după descoperirea Sfintei Scripturi sunt singurele fiinţe create de Dumnezeu şi asemănătoare cu noi. Adică, sunt singurele fiinţe care au calitatea de persoană, cu raţiune, cu sentiment şi cu libertatea de a le folosi. Şi cugetând la ele vom putea să înţelegem mai bine, pe de o parte, cât de preţioşi am fost noi creaţi, cât de preţioşi suntem noi în ochii lui Dumnezeu şi totodată cât de mult a putut să ne iubească Dumnezeu de ne-a onorat cu o aşa mare importanţă.
Ştim din prima carte a Sfintei Scripturi, Geneza, că la început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. Şi comentatorii acestor cuvinte, Sfinţii Părinţi şi teologii, spun că cerul reprezintă fiinţele spirituale, zona spirituală a creaţiei lui Dumnezeu, iar pământul, nu înseamnă doar pământul ci, întregul univers material.
Îngerii au fost creaţi înaintea omului. La crearea omului îngerii erau deja, existau deja. Ei sunt implicaţi în istoria mântuirii omeneşti încă de la început şi până în prezent. Ne amintim din cartea Genezei de arhanghelul cu sabie învăpăiată care păzea intrarea în Eden să nu mai intre omul căzut şi alungat. Este vorba despre arhanghelul Mihail. Şi celălalt arhanghel, binevestitor, Gavril care binevesteşte fecioarei Maria naşterea Unsului lui Dumnezeu, a lui Mesia. Şi în Vechiul Testament şi în Noul Testament şi în toată istoria Bisericii până în zilele noastre îngerii sunt prezenţi, sunt implicaţi în mântuirea noastră. În acest sens, în epistola către evrei primul capitol versetul 14, sfântul Pavel dorind să le argumenteze evreilor că Iisus nu a fost un înger ci Fiul lui Dumnezeu spune undeva spre finalul acestei argumentaţii despre îngeri, sub formă de întrebare retorică: Nu sunt ei oare toţi duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea? Aşadar îngerii prin numele lor sunt trimişi ai lui Dumnezeu, soli. Asta şi înseamnă cuvântul înger. Soli ai lui Dumnezeu trimişi de El, duhuri slujitoare.
Cred că în general noi avem impresia că îngerii ne sunt superiori. Dintr-un anumit punct de vedere aşa este. Îngerii sunt creaţi de Dumnezeu superiori ca putere de raţiune, gândirea lor este mult mai promptă, gândirea lor este mult mai rapidă şi puternică. De aceea şi căderea lor este una ireversibilă. Omul atunci când a căzut a fost înşelat, a fost păcălit, a fost o victimă a satanei, însă satana atunci când a căzut nu a fost înşelat de nimeni, nu a fost îndemnat de nimeni şi prin exclusiva lui voinţă rea, alegerea rea, s-a mândrit, s-a trufit, dorind să fie asemenea lui Dumnezeu. De aceea căderea lui este una ireversibilă. Şi, aşa cum spuneam, îngerii de aceea sunt superiori nouă ca inteligenţă, ca putere de cuprindere, ca raţiune, îngerii sunt superiori nouă ca putere, ca forţă. Dacă Dumnezeu ar îngădui, un înger ar putea nimici într-o clipită pământul.
În schimb, din punct de vedere al chemării, al rolului pe care toată creaţia lui Dumnezeu îl are noi oamenii suntem superiori îngerilor. Lucrul acesta îl afirmă, cum spuneam la început, Părinţii Bisericii, scriitorii bisericeşti şi îl argumentează destul de bine. În primul rând noi suntem pe un loc superior îngerilor în creaţie din cauză că în noi, în persoana omului se întâlnesc cele două tipuri de creaţie, cea materială şi cea spirituală. De aceea Sfinţii Părinţi şi cu precădere sfântul Maxim Mărturisitorul numeşte pe om coroana creaţiei lui Dumnezeu. şi când spunem creaţia lui Dumnezeu în ea se includ şi îngerii. Şi dacă omul este coroana creaţiei sugerează această numire o superioritate.
Este adevărat că îngerii lui Dumnnezeu sunt ca stare, ca prezenţă în preajma Tronului lui Dumnezeu, ei trăiesc şi slujesc lui Dumnezeu într-o comunicare nemijlocită, neîmpiedicată, cum este în cazul nostru, starea noastră materială care ne împiedică să comunicăm cu Dumnezeu la fel cum comunică îngerii. Şi deşi ei trăiesc în jurul Tronului lui Dumnezeu, ca să-I slujească Lui, ca să ne slujească nouă, deşi îngerii sunt ca număr aşa cum se arată în Apocalipsa: mii şi mii de mii. Adică o mulţime nenumărată. Deşi ei îl slăvesc pe Dumnezeu în coruri divine, inimaginabile pentru noi totuşi omul prin chemarea lui, prin aşezarea lui ca şi coroană a creaţiei, ca şi verigă între lumea materială şi cea spirituală şi mai ales, vreau să spun, omul căzut, omul care trebuie să se ridice şi să dobândească mântuirea este superior îngerilor.
Cu aparenţa lui neputincioasă şi nu este o aparenţă, este o realitate, în trup muritor, în trup supus slăbiciunilor, în trup supus bolilor şi neputinţelor, datorită luptei sale de a stăpâni sau de a relua în stăpânire ceea ce este material şi de a supune lui Dumnezeu, datorită luptei sale dramatice de a birui păcatul, de a birui îngerii cei răi, diavolii, de a birui ispitele şi de a-i sluji lui Dumnezeu în condiţii potrivnice, neprielnice, în condiţia în care lumea este coruptă spre păcat, plină de întinăciune, omul trebuie să-şi păstreze sau să-şi redobândească curăţia şi neprihănirea. În mediul în care lumea este necredincioasă, omul care trebuie să creadă în Dumnezeu împotriva tuturor aparenţelor, într-o lume nedreaptă şi mincinoasă, care trebuie să umble prin dreptate şi în adevăr, omul pentru toate acestea are o slujbă şi o misiune, am putea spune, şi mai interesantă şi mai frumoasă dar, superioară.
Avem în cuvintele Mântuitorului un lucru, un gând, o descoperire foarte importantă în acest sens pentru noi. În ultima convorbire cu ucenicii Săi, înainte de a fi arestat, redată de sfântul apostol Ioan în capitolul 15 versetul 15 la un moment dat Domnul le spune ucenicilor şi prin ei spune tuturor celor credincioşi, tuturor copiilor Săi: Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu. Întrupându-Se Fiul lui Dumnezeu care este o fiinţă spirituală, dumnezeiască, necreată şi veşnică, unindu-Se cu noi oamenii prin Întruparea Lui dintr-o dată ne ridică mult peste statutul îngerilor lui Dumnezeu. Şi ceea ce ştim din descoperirea Sfintei Scripturi, prin această Întrupare este că Domnul nu a căutat numai să ne ispăşească păcatul şi să ne mântuiască, ci ceva mult mai sublim: Domnul a vrut să ne înfieze. De aceea în acest verset spune: Nu vă mai numesc robi, ci prieteni. Ne-a făcut prieteni şi fii ai Săi, sau cum se exprimă sfântul apostol Pavel: casnici ai lui Dumnezeu, împreună cetăţeni, dar, casnici ai lui Dumnezeu, fii ai lui Dumnezeu.
Prin toate aceste adevăruri noi, ca oameni, începând de la Adam şi Eva, primii oameni, până la noi cei de astăzi şi până la ultimul om care se va naşte, noi, toţi trebuie să conştientizăm această valoare pe care o avem şi să devenim responsabili pentru că suntem răspunzători de toate lucrurile cu care Dumnezeu ne-a înzestrat, El ne-a făcut după chipul Lui, ne-a dat şi nouă ca şi îngerilor raţiune, ne-a dat calitatea de persoană, capabilă să aleagă în mod liber să-I slujească lui Dumnezeu.
Dar, mai mult decât îngerilor, Dumnezeu ne-a dat nouă misiunea să unim lumea spirituală cu cea materială şi să o spiritualizăm, să o înduhovnicim, să o aducem ca o închinare, ca un dar, ca o recunoştinţă lui Dumnezeu. De aceea, fiecare dintre noi, dacă putem înţelege aceste adevăruri trebuie să luăm faţă de noi înşine o atitudine corectă în conformitate cu alegerea lui Dumnezeu pentru noi. De vreme ce Dumnezeu ne-a creat cu această misiune nobilă, extraordinară, deosebită, nu mai putem trăi oricum, suntem responsabili faţă de trupul nostru care este material şi care trebuie să-l spiritualizăm, să-l înduhovnicim, să-l facem să fie, cum sfântul Pavel se exprimă: templu al Duhului Sfânt. Suntem responsabili faţă de întrega lume materială din jurul nostru să o folosim şi să o modelăm în acelaşi timp în aşa fel încât ea să fie una care să-L slăvească pe Dumnezeu şi să îndeplinească scopurile Lui. Suntem datori să nu ne lăsăm noi cuprinşi şi stăpâniţi de ceea ce vrea trupul nostru, ci suntem datori să stăpânim acest trup şi să-l aducem ca o slujire, ca o închinare lui Dumnezeu. Şi suntem de asemenea datori ca prin toate faptele noastre să-I aducem slujire lui Dumnezeu şi cu partea noastră spirituală, cu mintea noastră, cu inima noastră, cu iubirea noastră.
Mulţi oameni care nu-şi cunosc această misiune, acest nobil statut pe care Dumnezeu i l-a dat fiecăruia dintre noi, ajung să îşi dispreţuiască propria lor existenţă. Se lasă târâţi de poftele acestei lumi, de poftele trupului, se lasă subjugati de ceea ce trupul cere, de ceea ce trupul acesta iraţional cere şi se face asemenea animalelor trăind mai mult după instinctele trupeşti iar nu după îndemnurile lui Dumnezeu, a Duhului lui Dumnezeu. Oamenii care nu cunosc această chemare şi aceast nobil statut ajung atunci când sunt nemulţumiţi de viaţă, atunci când ceva îi nemulţumeşte sau când eşuează în această viaţă, ajung să se desconsidere pe ei înşişi, ajung să se vadă goi, fară valoare, fără sens, fără rost, unii chiar ajung până acolo că îşi iau viaţa ne mai dorind să trăiască, iar alţii se lasă robiţi de tot felul de patimi cum ar fi alcoolul, drogurile sau alte patimi, nemaidorind să facă nimic frumos în viaţa aceasta, ci se lasă duşi pur şi simplu în voia propriilor patimi.
Dar, omul are acest statut cu care Dumnezeu l-a înzestrat, această chemare nobilă pe care Dumnezeu i-a dat-o. Prin asta omul se simte onorat şi fiecare dintre noi trebuie să ne simţim în primul rând onoraţi şi apoi să simţim în inima noastră o recunoştinţă pentru Creatorul nostru care nu ne-a creat oricum, ci ne-a creat cu un scop iubitor, onorant pentru noi. Şi atunci sentimentul de recunoştinţă şi de onorare să ne umple inima de voinţa, de râvna de a-I sluji lui Dumnezeu, de a ne împlini chemarea noastră.
Dacă mă simt important eu nu mă simt comparându-mă cu careva dintre oameni sau cu careva dintre frăţiile voastre ba dimpotrivă vă pot fi mult inferior şi ca stare duhovnicească şi ca pricepere, înţelepciune, dar mă simt totuşi superior prin chemarea pe care Dumnezeu mi-a dat-o şi mie şi fiecăruia dintre noi.
Este prea înaltă chemarea şi prea frumoasă ca să ne-o descosiderăm, ca s-o ignorăm şi s-o respingem. Cred că atunci când Domnul va veni ca să ne cheme pe toţi la El, când se va sfârşi această lume, cei care îşi vor pierde mântuirea vor regreta şi iubirea pe care Dumnezeu le-a arătat-o şi pe care ei au respins-o, vor regreta aşa cum spune fratele Traian, harul pe care ei l-au respins. Vor regreta şi chemarea deosebită, slujirea plină de onoare la care Dumnzeu le-a dat ocazia să o facă şi ei nu au făcut-o, au pierdut-o.
Deşi în actuala condiţie moştenim o fire căzută, atrasă spre cele pământeşti, spre cele potrivnice, contrare lui Dumnezeu, noi avem un motiv extraordinar de a trăi şi de a lupta, a ne pocăi şi a ne lepăda de păcatele noastre şi a lupta până la sânge împotriva păcatului, avem de dus o luptă grea, dar frumoasă.
În prima cântare din cartea noastră de cântări, aceeaşi idee de chemare superioară faţă de cea a îngerilor e surprinsă de fratele Traian în cântarea intitulată Cântările noastre. Şi spune la un moment dat: Din rouă de lacrimi ce-n ele-a rămas/ luci-vor pe ceruri ghirlande de stele/ iar îngerii Slavei cu tremur în glas/ cântând, învăţa-vor să plângă din ele. Ceea ce îngerii nu au ocazia să experimenteze avem noi tocmai prin această luptă plină de dramatism cu adevărat. Dar, lucrurile dramatice au ceva extraordinar în ele care le dă dulceaţa şi frumuseţea. Orice dramă a unui om atunci când este încheiată într-un mod biruitor, orice greutate, orice necaz, orice dificultate, orice cădere dacă se sfârşeşte prin ridicare şi prin biruinţă, devine farmecul, frumuseţea şi dulceaţa experienţei fiecăruia.
De aceea şi îngerii slavei care nu au ocazia aceasta să experimenteze ceea ce experimentează un om, să experimenteze dragostea dulce a Domnului care îl iartă şi îl primeşte şi care s-a unit cu sine, s-a făcut om ca şi noi tocmai pentru a ne apropia şi a ne face fraţi ai Lui. Tocmai această luptă cu păcatul, tocmai acest gust amar al căderii şi bucuria inexprimabilă a ridicării şi a biruinţei, lucrul acesta ne face nouă şi viaţa mult mai plină de frumuseţe, de strălucire, de dulceaţă decât cea a îngerilor.
Îngerii, după cum se exprimă fratele Traian, nu ştiu să plângă. Vor învăţa să plângă din cântarea celor răscumpăraţi, care plini de recunoştinţă, ştiind din ce stare Domnul i-a răscumpărat, învăţând şi înţelegând în tot zbuciumul acestei vieţi dragostea Domnului şi mai ales văzând cu sufletul uşurat că au ajuns la biruinţă şi că au ajuns în acea slavă cu care, poate, îngerii s-au obişnuit, că vor ajunge lângă Tronul lui Dumnezeu, că vor ajunge în părtăşia cu Dumnezeu. Această părtăşie atât de ameninţată de păcat, atât de ameninţată de vrăjmaş, ei vor putea să cânte atât de minunat şi atât de mişcător încât îngerii înşişi vor experimenta ceea ce n-au experimentat niciodată, vor învăţa să cânte cu tremur în glas, spune cântarea fratelui Traian şi vor avea ocazia să simtă şi ei, să guste şi ei ceva din ceea ce numai noi oamenii putem gusta.
Aşadar, Duhul Domnului să ne lumineze conştiinţa noastră, să ne însufleţească inimile noastre în aşa fel încât să ne dorim din toată inima să ducem această luptă care trebuie dusă, să ne înţelegem rostul înalt, nobil pe care îl avem, cu care Dumnezeu ne-a creat. În felul acesta nu vom mai fi în situaţia în care îl vom condamna pe Dumnezeu pentru ceea ce se întâmplă în viaţa noastră sau în viaţa altora, ci din contră, vom înţelege şi vom şti că prin toate Dumnezeu ne conduce pe noi pe un drum plin de slavă, o slavă la care El ne-a rânduit pe fiecare. Domnul să ne ajute ca toţi să mergem pe acest drum şi să ajungem la capătul lui victorioşi prin Domnul Iisus, prin toate mijloacele pe care El ni le-a lăsat şi să ne bucurăm cu acea bucurie care va fi în stare să impresioneze chiar şi pe îngerii care stau în preajma Tronului lui Dumnezeu. Amin. Slăvit să fie Domnul!
Vorbirea părintelui diacon Costel Căuş la adunarea din Galaţi, 8 noiembrie 2012, revista Cuvânt pentru sulfet, nr. 65, Nov.-Dec. 2012
