Ce-mi ziceți Mie «Doamne, Doamne» şi nu faceți voia Mea? (Luca 6, 46)
A crede în Dumnezeu înseamnă a trăi o viaţă după cum spune la Evanghelie. A crede înseamnă a muri faţă de lume şi a începe o viaţă nouă cu Domnul. A crede înseamnă a trăi cuvintele Apostolului Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci trăieşte în mine Iisus Hristos” (Galateni 2, 20).
A crede în Dumnezeu, dar a trăi cu lumea şi păcatele, ăsta-i, iubiţii mei, cel mai primejdios diavol din lume, pentru că şi dracii cred, dar nu se îndreaptă. „Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci. Şi diavolii cred şi se înfioară, dar nu se îndreaptă” (Iacov 2, 19).
Dacă Iisus Mântuitorul s-ar pogorî între noi, creştinii de azi, El ne-ar mustra blând; El ar plânge viaţa noastră, întrebându-ne:
„Ce Mă numiţi Bun şi nu Mă iubiţi?
Ce Mă numiţi învăţător şi nu veniţi după Mine?
Ce Mă numiţi Mântuitor şi nu Mă lăsaţi să vă mântuiesc?
Ce Mă numiţi Stăpân şi nu-Mi slujiţi Mie?
Ce Mă numiţi Atotputernic şi nu vă încredeţi în Mine?
Ce Mă numiţi Viaţă şi nu doriţi Viaţa?
Ce Mă numiţi Cale şi nu umblaţi pe ea?
Ce Mă numiţi înţelept şi nu Mă întrebaţi nimic?
Ce Mă numiţi Lumină şi iubiţi întunericul?
Ce-Mi ziceți Mie “Doamne, Doamne» şi nu faceţi voia Mea (Luca 6, 46)?”
Celor mai mulţi oameni le place Cuvântul lui Dumnezeu, dar cu o condiţie: să nu le tulburi viaţa şi purtările lor. Le place o Evanghelie care îi lasă să trăiască mai departe în toate desfrânările şi modele lumii. Care îi lasă să trăiască şi cu lumea, şi cu Dumnezeu; şi cu lumina, şi cu întunericul; şi cu Hristos, şi cu Veliar.
Dar o astfel de viaţă este o osândă şi o pieire veşnică. A crede în Dumnezeu înseamnă a te preda Lui cu totul şi cu toată viaţa ta. A crede înseamnă a te schimba; înseamnă o schimbare din temelie în viaţa ta şi în casa ta, aşa cum s-a schimbat Zacheu după ce a intrat Iisus în casa lui. A crede înseamnă a pune un hotar de viaţă nouă. Până când trăieşti şi cu lumea, şi cu Dumnezeu; şi cu Hristos, şi cu Veliar să ştii, dragul meu, că nici un pas nu poţi face în calea mântuirii sufleteşti.
Eu spun acest lucru chiar din păţania mea. Am trăit şi eu mulţi, mulţi ani în starea aceasta nenorocită. Chiar ca preot la ţară, eram un om „dublu”. Serile căutam şi eu „distracţii” pe la cârciumă, răsfoind biblia diavolului (cărţile de joc). O, nenorocitul de mine! Mă împărţisem în două: la altar eram unul, afară, în sat, eram altul. Omul meu cel de la altar n-avea nimic cu omul meu cel din sat, precum şi cel din sat n-avea nimic cu cel de la altar.
Nu mă ruşinez să mă spovedesc aici în faţa voastră.
Sunt dator să fac această mărturisire, în semn de mulţumită că Domnul nu m-a lăsat să pier în această stare nenorocită, ci m-a băgat în şcoala cea mare a suferinţelor şi m-a izbit, şi m-a bătut mereu, până când, în sfârşit, am căzut biruit la picioarele Crucii Sale şi am început o viaţă nouă. Din aceste frământări a ieşit Oastea Domnului, care este un legământ să trăim aşa cum spune Evanghelia şi Biserica.
Preot Iosif Trifa, Oastea Domnului, anul 1931, nr. 46, pag. 1
