Este rânduit oamenilor odată să moară – Pr. Iosif Trifa

“Este rânduit oamenilor odată să moară, iar după aceea vine judecata” (Evrei 9, 21).

Stăm iarăşi în pragul Anului Nou. Păşim iarăşi peste hotarul unui an vechi. Intrăm într-unul nou. Vremea curge mereu, iar cu dânsa ne ducem şi noi.

Viaţa noastră s-a asemănat cu multe cele: cu apa ce curge, cu iarba ce se usucă, cu ceasul, cu timpul… Dar dintre toate asemănările, cea mai potrivită este parcă asemănarea cu călătoria. Viaţa noastră este o călătorie. Călătorim cu toții pe drumul cel mare al vieţii. Tineri, bătrâni, săraci, bogaţi, cărturari, plugari, călătorim cu toţii fără răgaz şi fără popas. Trecem cu toţii dintr-un an într-altul. Ne uităm înapoia noastră şi vedem hotarul anilor pe care i-am trecut. Ne gândim la greutățile pe care le-am biruit. Ne uităm şi înaintea noastră, dar înainte nu vedem nimic. Nu ştim pe ce păşim.

Călătoria vieţii îşi are o lege deosebită a ei. Când poate nici nu ne gândim, se iveşte în drumul nostru o piedică, o oprire, o poticnire. Nu este mare această piedică. Este o mică groapă, largă de un metru şi adâncă de doi. Dar orice am face, orice am isprăvi, peste piedica asta nu putem trece. N-o putem nici înconjura, nici sări peste ea. Am trecut peste multe greutăţi, dar peste asta nu putem trece.

Ea strică toate planurile şi toate socotelile noastre. Săraci, bogaţi, tineri, bătrâni, împărați, cerşetori… cu toţii cădem şi ne răsturnăm în ea. Ea ne doboară fără cruţare. În virtutea poruncii: „Plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23), toţi am păcătuit, toţi trebuie să murim. Mormântul ne primeşte cu cuvintele Domnului: „Din pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”.

Dar viaţa şi călătoria noastră nu se gată cu groapa din ograda bisericii. Am fi de deplâns de s-ar găta cu atât. Am fi în rând cu dobitoacele. Ne-am naşte cu ele, am trăi şi ne-am preface țărână. Viaţa noastră trece şi dincolo de mormânt.

Ascultaţi ce zice Ap. Pavel: „Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea vine judecata”. În aceste cuvinte este pus tot rostul vieții noastre. Auziţi! După moarte vine judecata… vine binecuvântarea sau osânda. Toţi trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după fapta sa (II Corinteni 5, 10).

Moartea corpului nu are însemnătatea ce i-o dau oamenii. Ea este numai o solie ce vine să ne treacă într-o altă viaţă.

Moartea vine să ne treacă la fericire sau osândă, aşa după cum au fost și faptele şi viața noastră. La groapa din cimitir, moartea ne așteaptă însoțită de doi argați: îngerul Domnului şi îngerul iadului… trimisul cerului şi trimisul iadului. Ea ne dă în seama unuia sau a celuilalt, așa după cum au fost purtările şi viaţa noastră. „Şi, când a murit săracul Lazăr, a fost dus de îngeri în sânul lui Avram”, iar pe bogatul, îngerii cei răi l-au dus în iad (Luca 16). Fratele meu, ia seama, unuia din aceștia doi ne va da și pe noi moartea. Stă în voia noastră să alegem pe unul sau pe celalalt, prin viaţa şi purtările noastre.

Fratele meu! Stăm în pragul Anului Nou. Să folosim acest prilej nu pentru a ne îmbăta, ci pentru a ne gândi la rosturile şi chemările vieţii noastre. Să ne gândim îndeosebi că:

1. Viaţa noastră este o călătorie. Noi suntem „călători străini” în această lume (Evrei 13, 14). Noi n-avem casă stătătoare aici pe pământ, ci o avem pe cea făgăduită de Domnul în cer (Ioan 14, 1). Viaţa noastră trebuie să se gate cu cuvintele Ap. Pavel: „Lupta cea bună am luptat, călătoria am plinit”…

2. Noi nu călătorim numai spre cimitir, ci călătorim spre veşnicie, spre fericire sau osândă, aşa după cum am trăit o viață cu Domnul sau o viaţă fără El. Vai de cei ce trăiesc o viaţă fără Dumnezeu în lume. Vai de cei ce aleargă pe calea cea largă a pieirii (Matei 7, 13).

3. Înfricoşată este moartea, dar când omul trăieşte o viață cu Domnul aşteaptă moartea liniştit. Nu se mai înfricoşează de ea. În acest înţeles striga Ap. Pavel: „Unde este acul, o, moarte?”. Cel credincios trece îndată din moarte la viaţă (Ioan 5, 24). El doreşte să se mute şi să fie împreună cu Hristos (Filipeni 1, 23). Cel credincios moare „în plină viaţă”. Învredniceşte-mă, Doamne, şi pe mine să mi se scrie pe anunţul funebral că am trăit „în plină viaţă”.

Un om lumesc vorbea la privegherea unui mort despre cât de înfricoşată este groapa din cimitir… cât este de rece şi întunecoasă. „O, fratele meu, i-a răspuns un ostaş din Oastea Domnului, eu nu mă înfricoşez de groapa din cimitir; pentru mine, mormântul este un cer de când Domnul meu a intrat în el pentru mine şi mântuirea mea”.

Cuminte răspuns! „În noaptea asta voi fi acasă”, şoptea un credincios în clipele morţii. „Ce vrei să spui cu asta?”, întrebară căsenii. „Un înger a sosit după mine” grăi muribundul şi plecă acasă la Domnul. Ce moarte frumoasă!

Nu însă aşa mor păcătoşii. „Sărmane suflete al meu… ce va fi cu tine, unde mergi?” Aşa se tânguia un vestit necredincios pe patul morţii.

Fratele meu! Păşim într-un an nou. Intrăm într-un an nou, ce stă în fața noastră cu semnul întrebării. Cine ar putea şti ce ne aşteaptă în acest an? Cine ar putea şti anul, luna, ziua şi ceasul în care moartea şi cei doi argaţi ne vor opri în drumul vieţii? „Drept aceea, privegheaţi şi staţi gata, că nu ştiţi ziua şi ceasul”… (Marcu 13, 35).

Ah, ce nebunie este a trăi o viață fără să te gândeşti la sfârşitul vieţii… Ah, ce nebunie este a tot amâna de pe un an pe altul, de pe o zi pe alta grija de cele sufleteşti!

Veşnicia începe după ce intrăm în groapa din cimitir, iar noi trăim ca şi când aici pe pământ ar fi rostul vieţii noastre.

Fratele meu! „Numai un pas este între noi şi moarte” (I Samuel 20, 3). Într-o clipă, moartea ne poate trece în veşnicie. Un ţăran ce plecase cu carul în Munţii Alpi s-a prăbuşit într-o prăpastie. Pe o stâncă din acel loc, s-a lipit o tablă de aramă pe care se poate citi până în ziua de azi următoarea poezioară:

„Scurtă este calea
Ce duce la veşnicie.
La orele 10 am fost aici,
La orele 11 am fost acolo”.

Cu adevărat, scurtă este calea ce duce la veşnicie. Azi suntem aici, mâine putem fi acolo. „Drept aceea, privegheaţi şi staţi gata, că nu ştiţi ziua şi ceasul”…

La fiecare pas ce-l facem, să răsune neîncetat în urechile noastre cuvintele Ap. Pavel: „Rânduit este omului o dată să moară, iar după moarte vine judecata”.

Fratele meu! Eşti gata tu pentru această judecată?

Preot Iosif Trifa, «Lumina Satelor», anul 1929, nr. 1, pag. 4