Ce ar însemna să încerci a-i dovedi cuiva că este soare pe cer, când lumina şi binefacerile lui se văd şi se simt pretutindeni şi de către orice vietate? Ce ar însemna să dovedeşti cuiva că există aerul care nu se vede şi nu se poate pipăi, – dar fără de care nu poate exista nimic? Orice om sănătos n-are nevoie nici de dovezi şi nici de explicaţii pentru acestea, pentru că fără ele n-ar fi viaţă. Aşa este şi cu Dumnezeu.
Când este vorba despre existenţa lui Dumnezeu, oare cum să priveşti şi oare cum să încerci a le explica şi dovedi acelora care nu cred? Pentru că mi se pare nu numai atât de lipsită de rost încercarea de a dovedi ceea ce ESTE mai strălucit decât soarele şi mai pretutindeni ca aerul, ci mi se pare şi ruşinos de degradant a privi pe cineva chiar până la nivelul la care aceste adevăruri cer dovezi.
Slavă veşnică Ţie, Dumnezeul nostru, Care ne priveşti de pretutindeni prin toţi ochii minunilor create de Tine – şi pe care ochii noştri Te pot vedea pretutindeni, ca pe cel mai apropiat, mai tare şi mai bun Binefăcător al nostru. Slavă Ţie, Care nouă ne-ai arătat aşa de limpede Faţa Ta şi prezenţa Ta, încât nu mai avem nevoie niciodată de nici un fel de dovadă! Nici măcar a minunii, pentru a Te putea crede şi iubi cu toată inima noastră.
Ai milă nemărginită, Doamne, faţă de toate acele nefericite creaturi ale Tale care sunt atât de lipsite de vedere şi de minte, încât nu Te pot vedea şi nu Te pot crede pe Tine.
Pune, Doamne, lumină în ochii şi în mintea celor ce au pierdut-o pe cea dintâi, cu care i-ai trimis în existenţa aceasta. Pentru ca să nu treacă în cealaltă existenţă fără ea şi să nu bâjbâie şi Acolo într-un întuneric şi mai nefericit ca acesta în care bâjbâie acum. Iar celor care încă n-au pierdut-o, ajută-le să n-o piardă.
Tu, Atotputernic şi Bun Dumnezeu, ai făcut în cea dintâi Zi din timp cea dintâi minune din Zidirea Ta: Lumina. Şi Tu ai făcut ca ea să fie aşezată la hotarul celor două lumi pe care aveai să le alcătuieşti, ca prin ea să le dai amândurora viaţa, frumuseţea şi bucuria. Şi prin ea Tu să le primeneşti mereu şi să le binecuvântezi cu neîncetată întinerire şi încântare, din cele mai adânci stări ale lor până în cele mai înalte.
Tu, Doamne, faci ca Înţelepciunea să fie mereu aceea prin care toate frumuseţile să fie preţuite şi simţite, cuprinse şi gustate din plin. Ce conştiinţă de sine este înţelepciunea Ta! Ferice de cel căruia i-ai dat-o.
Lumina Inteligenţei care vine de Sus, de la Tine, Părintele Inteligenţelor (Iacov 1, 17 şi 3, 17), este singura călăuzitoare fericită a tuturor celorlalte virtuţi. Prin ea, fiecare ajunge conştientă de sine însăşi. Prin această lumină, toate celelalte capătă ordine, frumuseţe şi folos, atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafara lor. Prin ea, totul se desfăşoară rânduit, armonios şi rodnic, atât pentru existenţa aceasta, cât şi pentru existenţa cealaltă. Fără ea, totul se pierde în haos, în dezordine, în întuneric.
