În orice luptă biruința are multe taine. Are multe condiții. Cea dintâi este dragostea și frățietatea care-i leagă pe cei strânși sub același steag de luptă. E dragostea ce-i leagă pe luptători de cauza pentru care luptă. Ochii tuturor luptătorilor trebuie să stea veșnic țintă spre cauza sfântă pentru care luptă. O altă taină a biruinței tot atât de însemnată, e legătura de dragoste dintre luptători și cei ce conduc lupta, dintre luptători și conducătorul luptei. Luptătorii trebuie să aibă o dragoste și o încredere nemărginită în conducătorul lor, iar conducătorul așișderea față de cei pe care îi conduce la luptă. Secretul biruințelor a fost totdeauna acesta: legătura de dragoste dintre conducători și luptători. Marii învingători din istoria lumii cu această legătură au câștigat luptele. Hanibal dormea în rând cu soldații lui. Cezar a schimbat: „Itte”, Înainte marș! punând în loc comanda: „Venite”, Veniți după mine! El însuși mergea în fruntea ostașilor. Așișderea, Napoleon avea dragostea nemărginită a tuturor luptătorilor, trăind și purtând alături de ei toate ostenelile și primejdiile războiului.
Aceasta este taina biruinței și în cele religioase… în lupta cea mare a mântuirii sufletelor. Aceasta este taina biruinței și în lupta noastră cu Oastea Domnului.
Mai întâi trebuie să avem și noi o dragoste și frățietate sfântă care să ne lege laolaltă. Suntem prinși într-o frăție de cruce, de dragoste, de jertfă, pe care nici moartea nu o poate frânge. Iar în această dragoste și frăție se ține cauza sfântă pentru care luptăm. Suntem clipă de clipă cu ochii țintă spre cauza sfântă a războiului nostru. Luptăm pentru mântuirea sufletelor… luptăm pentru Împărăția lui Dumnezeu… luptăm contra păcatelor… luptăm pentru cucerirea Canaanului. Iar izbânda și biruința acestei lupte ne vine apoi prin legătura ce o avem cu Comandantul luptei noastre, cu Conducătorul luptei noastre. Secretul luptei și al biruinței noastre este Comandantul nostru, este Iisus Regele cel Mare. O, acesta este un Conducător care a dus și duce totdeauna la biruință pe copiii Lui, pe luptătorii Lui, pe ostașii Lui. El a cucerit lumea cu o armată de 12 oameni. El a cucerit și cucerește lumea pentru că El nu comandă numai de Sus din Cer, ci El este Comandantul cel Minunat care se pogoară și petrece în mijlocul luptătorilor Lui.
În lupta cea mare contra lui satan, Iisus Regele cel Mare s-a pogorât alături de om, alături de copiii Lui, alături de luptătorii Lui. A suferit alături de ei. A purtat alături de ei toate ostenelile drumurilor, prigoanelor, batjocurilor. A petrecut în tabăra lor. I-a îmbărbătat mereu, i-a întărit mereu, i-a înarmat mereu, pentru biruința care a venit. Și El e același și azi. El e între noi (Matei 24, 20). El e în tabăra noastră. El e în fruntea luptei noastre. El nu ne comandă cu: Mergeți înainte!… ci El ne comandă cu: Veniți după Mine! Eu merg în fruntea voastră… veniți după Mine și Eu vă duc la biruință.
Acest Comandant ne iubește cu o iubire nemărginită. El și-a dat și viața pentru noi, pentru biruința noastră. De aceea și noi îl iubim din tot sufletul nostru, din toată inima noastră, din tot cugetul nostru. Și suntem gata pentru El să jertfim totul, până și viața noastră. Vrăjiți de dragostea Celui care ne-a iubit până la moarte de cruce, noi suntem nebuni pentru El, luptăm pentru El, suferim pentru El, murim pentru El.
Biruințele evanghelice au fost câștigate numai de această dragoste, numai de această legătură. Taina aceasta mare este și Domnul a lăsat-o ca pe un testament tuturor celor care se luptă în numele Lui, sub steagul Lui. Pilda Lui trebuie urmată de toți luptătorii Lui.
Între conducător și luptători trebuie să fie o legătură de dragoste sfântă, care merge până la jertfă în ambele părți. Păstorul cel bun e acela care își pune sufletul pentru oi (Ioan 10, 11). Păstorii și cârmuitorii pot câștiga lupte și suflete numai pe calea acesta, pe care ne-a trasat-o Crucea dragostei și jertfei. Luptele și biruințele nu le câștigă niciodată cei ce comandă din înălțimea comodităților, ci le câștigă cei care se jertfesc și suferă la front, alături de soldați. Biblia e plină cu astfel de pilde. Amintim aici numai două.
O pildă din Vechiul Testament. David avea în jurul lui o ceată de viteji. Și, de fiecare dată când se măsurau cu filistenii, biruiau. Pentru că luptau în Numele Domnului și pentru că David suferea și lupta în rând cu ei. Purta greul luptei în rând cu ei. În toiul unei lupte, David și vitejii lui, sufereau de sete. Erau într-un loc fără apă. Și s-au dus trei viteji și, cu primejdia vieții lor, i-au adus lui David un ulcior de apă. Și David n-a vrut să bea apă, ci a vărsat-o înaintea Domnului. (I Cronici 11, 19) Nu se poate una ca aceasta, zicea David, ca eu să beau apă în fața luptătorilor mei care se topesc de sete… vom răbda împreună setea și greutatea luptei. Firește, o astfel de dragoste a asigurat totdeauna izbânda.
O altă pildă din Noul Testament e apostolul Pavel. Nimeni altul dintre ucenicii Domnului și dintre muritorii pământului nu și-au făcut vreodată o legătură de dragoste atât de tare și sfântă ca apostolul Pavel cu frații lui. Epistolele apostolului Pavel sunt pline de vraja acestei legături care a adus biruința Evangheliei între neamuri și în toate părțile pământului. Iar vraja aceasta apostolul Pavel și-o făcuse prin dragostea nemărginită cu care își iubea frații și prin jertfele ce le făcea pentru ai naște din nou la picioarele Crucii. Iar dragostea răspunde totdeauna dragostei. Frații îl iubeau ca pe sufletul lor. O dovadă este dragostea de la despărțirea din Milet. Și a zis Pavel: „Știți cum m-am purtat cu voi în toată vremea, din ziua întâi, în care am pus piciorul pe pământul Asiei. Am slujit Domnului cu toată smerenia, cu multe lacrimi și în mijlocul încercărilor, pe care mi le ridicau uneltirile iudeilor. Știți că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos și nu m-am temut să vă învăț înaintea norodului și în case. Și acum, iată că, împins de Duhul, mă duc la Ierusalim, fără să știu ce mi se va întâmpla acolo. Numai Duhul Sfânt mă înștiințează din cetate că mă așteaptă lanțuri și necazuri. Dar, cât mă privește pe mine, nu țin la viața mea, ca și cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârșesc cu bucurie calea și slujba pe care am primit-o de la Domnul Iisus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu.” După ce a vorbit astfel, a îngenuncheat și s-a rugat împreună cu ei. Și au izbucnit cu toții în lacrimi, au căzut pe grumazul lui Pavel și l-au sărutat. (Faptele Apostolilor cap. 20) Iată, aceasta a fost, este și va fi biruința luptelor evanghelice. Dragostea și jertfa care ne leagă sufletele lângă Domnul în jurul Crucii Lui.
Tâlcuind aceste locuri mă gândesc cu duioșie și la lupta noastră din ostășia Domnului. În cei 12 ani de luptă, am mai avut desigur și noi ceva din ceea ce face biruința: am avut dragostea către Supremul nostru Comandant Iisus Biruitorul. Şi am avut dragostea și frățietatea dintre noi. Unul pentru toți și toți pentru unul.
Mă gândesc cu duioșie la un loc din Biblie unde se spune că David cu vitejii lui ajunseseră la o mare întristare. Și a plâns David până n-a mai putut. (I Samuel 30, 4) Și după el desigur au plâns și vitejii lui până n-au mai putut. Mă gândesc cu lacrimi în ochi la clipele grele când eram la Geoagiu și Davos. Am plâns și eu la Geoagiu până n-am mai putut. Și am plâns la Davos până n-am mai putut. Iar la fronturi, frații ostași așișderea au plâns și ei până n-au mai putut. S-au rugat și au plâns până n-au mai putut. Și din plânsul acesta, din lacrima aceasta sfântă s-a înfiripat cununa biruinței.
Preot Iosif Trifa, Ziarul Isus Biruitorul, anul 1935, nr. 7-8-9, pag. 4
