Imaginea de mai sus arată lupta israeliţilor cu Amalec, pe care Biblia o istoriseşte astfel:
„Şi a zis Moise lui Iosua (Iisus Navi): «Alege ţie bărbaţi tari şi ieşi de te luptă cu Amalec şi iată, eu voi sta pe vârful muntelui şi toiagul lui Dumnezeu în mâna mea.» Şi ieşind Iosua, a stătut împotriva lui Amalec, iar Moise şi Aron, şi Or s-au suit pe vârful dealului. Şi a fost când îşi ridica Moise mâinile sale, biruia Israel; iar când lăsa jos mâinile, biruia Amalec.
Şi mâinile lui Moise s-au îngreunat şi, luând piatră, au pus sub el şi şedea pe ea şi Aron şi Or îi sprijineau mâinile unul de o parte, altul de alta şi au fost mâinile lui Moise ridicate până la apusul soarelui şi Iosua a biruit pe Amalec”… (Citiţi pe larg la Ieşire 17, 9-13.)
Această istorie din Biblie este plină de învăţătură sufletească pentru noi. Armata israeliţilor biruia până când Moise îşi ţinea mâinile ridicate spre cer în semn de rugăciune. Dar îndată ce Moise „îşi lăsa mâinile în jos”, biruiau vrăjmaşii. Aşa e, dragă cititorule, şi în viaţa noastră. Că şi noi suntem într-o luptă, într-o luptă mare şi neîncetată cu vrăjmaşul diavol, cu ispitele, patimile, înşelăciunile şi păcatele acestei lumi. Până când stai şi tu „cu mâinile în sus”, birui păcatul, dar îndată ce „laşi mâinile în jos”, te biruie patimile şi păcatele. Ştii tu ce înseamnă „a ţine mâinile în sus”? Înseamnă a-ţi face prin rugăciune o legătură cu cerul, cu Dumnezeu, şi, prin această legătură, să primeşti dar şi putere de sus; înseamnă să stai ca un pământ însetoşat sub ploaia darului şi harului de sus. Când astfel ţii mâinile în sus, să ştii că steagul biruinţei tale fâlfâie asupra păcatelor.
Nu este, dragă cititorule, în lumea aceasta un lucru mai măreţ şi mai frumos decât a cădea în genunchi şi a ţi ridica mâinile în semn de rugăciune. Eu, de câte ori mă aplec în genunchi şi mă rog, simt o mărire şi o putere sufletească pe care nici toate bogăţiile lumii nu mi le pot da. Când stau în genunchi şi mă rog, mi se pare că sunt un fiu de împărat, sunt fiul Împăratului Ceresc şi, prin rugăciune, vorbesc cu El şi El cu mine. Când stai în genunchi şi mâinile ţi se strâng cu căldură laolaltă, vorbele ţi se fac răspicate şi ochi ţi se umezesc, atunci să ştii, dragă cititorule, că darul şi harul Duhului Sfânt s-a pogorât peste tine. Când astfel „ţii mâinile în sus”, steagurile tale fâlfâie pline de biruinţă asupra păcatelor. O, ce dar şi ce putere mare este în rugăciune! Eu, care scriu aceste rânduri, nu-mi cruţ genunchii şi nu mă ruşinez a spune că multe dintre aceste tâlcuiri le-am scris stând în genunchi. Luaţi-mi Biblia şi rugăciunea şi mi-aţi luat pâinea şi apa sufletului meu. Luaţi-mi Biblia şi rugăciunea şi mi-aţi luat şi pana care scrie aceste cărţi. Dar mulţi creştini nu cunosc darul rugăciunii pentru că nu ştiu să se roage „cu putere”. Unii se roagă numai din buze, fără nici o căldură şi vlagă sufletească, iar alţii cer lucruri slabe prin rugăciune, precum zice Apostolul Iacob: „Cereţi, dar nu primiţi pentru că cereţi rău” (Iacob 4, 3). Când eram preot la sate, veneau unii oameni să le fac slujbă de ajutor în clipa când plecau la judecătorie să se pârască. Adică oamenii cereau biruinţă unii asupra altora, şi nu asupra păcatului care-i mânase la drum. Cereţi în rugăciune dar şi putere de sus, ca să biruiţi păcatul, nu pe semenii voştri.
Dragă cititorule! Din toate părţile se ridică împotriva noastră oştile ispitelor şi păcatelor.
Nu lăsaţi mâinile în jos, nu slăbiţi cu râvna şi cu rugăciunea. Despre Moise ne spune Biblia că a ţinut mâinile ridicate toată ziua, de dimineaţa „până la apusul soarelui”. Toată ziua acestei vieţi să o petrecem şi noi „cu mâinile ridicate”, adică în rugăciune. Din „dimineaţa copilăriei” până la „apusul soarelui” să ţinem mâinile în sus.
„Privegheaţi şi vă rugaţi, că trupul este neputincios, iar duhul osârduitor”, a zis Iisus (Marcu 14, 38). O, ce dar mare este nouă rugăciunea! Prin ea putem vorbi oricând şi oriunde cu Dumnezeu. Ea ridică şi duce neîncetat la cer rugările şi plângerile noastre, iar de acolo ne aduce dar, putere şi ajutor sufletesc şi trupesc.
Grecii cei vechi aveau o legendă despre un uriaş cu numele Anteu, pe care nimeni nu-l putea birui, pentru că Anteu avea un dar: în decursul luptei, de câte ori atingea pământul, el căpăta putere nouă şi-l biruia pe cel ce se măsura cu el. Un astfel de dar ne dă şi nouă rugăciunea şi noi suntem într-o luptă neîncetată cu ispitele şi patimile acestei lumi. În această luptă, ca oarecând lui Anteu, ni s-a dat şi nouă darul să atingem mereu cerul prin rugăciunile noastre şi, din această atingere, să primim putere nouă şi biruinţă asupra ispitelor şi patimilor. Câţi însă folosesc acest dar? Câţi?
Preot Iosif Trifa, Citiri şi tâlcuiri din Biblie
