Cuvânt de Sf. Ierarh Nicolae – Pr. Viorel Chircă

“Dacă, deci, ați înviat împreună cu Hristos, să umblați după lucrurile de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiți-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi ați murit, și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Dar acum lăsați-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmășie, de răutate, de clevetire, de vorbele rușinoase care v-ar putea ieși din gură. Pacea lui Hristos, la care ați fost chemați ca să alcătuiți un singur trup, să stăpânească în inimile voastre și fiți recunoscători.” (Coloseni 3, 1-3, 8, 15)

Pomenim astăzi cu cinste, cu prețuire, cu bucurie pe unul dintre oamenii aleși ai lui Dumnezeu, Sfântul Ierarh Nicolae, care a trăit și a slujit pe Domnul la sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea, plecând la Domnul în anul 340. În Biserica Domnului, fiecare secol e ca o treaptă. Ne aflăm, noi cei de azi, pe treapta a 21-a a istoriei Bisericii Domnului. Pe fiecare treaptă a istoriei Bisericii au fost suflete credincioase, frați și surori care L-au ascultat, L-au iubit și L-au slujit pe Domnul, unii cu o slujbă mai aleasă, văzută, alții cu o slujbă mai puțin văzută, dar nu mai puțin importantă.

Sfântul Ierarh Nicolae n-a fost dintre oamenii școliți, dar a fost unul dintre oamenii cu o inimă și o viață aleasă. De mic s-a retras în locuri singuratice, ieșind din tumultul lumii, din societate, doar de dragul de a se dărui total Domnului. Și a trăit din ce în ce mai frumos, mai duhovnicește, mai adânc cuvântul și voia Domnului.

Era pe vremea ultimilor doi împărați prigonitori dintre cei zece care au persecutat credința creștină și pe oamenii credincioși: Dioclețian și Maximilian. L-au aflat și pe el și l-au băgat la închisoare pentru că era creștin. A suferit închisoare pentru Numele Domnului, pentru cauza Lui. Dar Domnul a adus prin Sfântul Constantin cel Mare libertatea după aproape 300 de ani de persecuție. Când Sfântul Constantin cel Mare a dat libertate creștinilor, a dat dispoziție să fie scoși din închisoare toți cei care au suferit pentru Numele Domnului. În felul acesta a ieșit din închisoare și Nicolae. Nu era episcop atunci. Era un om simplu, dar un om duhovnicesc cu adevărat.

Pe vremea aceea nu erau școli de teologie. Școlile de teologie au început încetul cu încetul să se formeze după libertatea dată în secolul IV. Preoții și episcopii erau aleși de popor după viața lor duhovnicească. Oamenii ziceau: Cutare să ne fie păstor pentru că este un om al lui Dumnezeu. Așa a fost ales și Sfântul Nicolae. Ca un om bun, credincios, milos și blând, așa era cunoscut de cei din jur. Și prin grija și voia Domnului, a ajuns episcop. Când a ajuns episcop, el nu și-a pierdut nicicum legătura cu Domnul. Nu s-a lăsat îmbătat de onoarea de a fi episcop în Biserică, de funcția și slujba deosebită pe care o avea față de ceilalți. El s-a simțit mai responsabil pentru asta față de Domnul și față de sufletele încredințate. Din cunoașterea Domnului și din Duhul Sfânt care îl călăuzea, învață cum să trăiască, cum sa păstoreasca sufletele, cum să facă binele, cum să intervină atunci când erau nedreptăți. Multe fapte memorabile au rămas din felul cum a înțeles el să-L slujească pe Domnul și cauza Lui.

În secolul IV, în care a trăit și a slujit pe Domnul Sfântul Ierarh Nicolae, au fost mulți alți oameni de statură duhovnicească înaltă: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, așa încât acest secol a fost marcat de viețile lor deosebite. În istoria Bisericii, secolul IV este numit secolul de aur. Sigur, pe lângă acești oameni deosebiți, vor fi fost multe alte suflete de frați și surori care au trăit pe placul și voia Domnului. Dar oamenii aceștia, care s-au dăruit cu totul Domnului, au ajutat pe mulți alții în jurul lor să-L afle pe Domnul, să-L slujească și să Îl iubească cu statornicie până la capăt. Și datorită lor Evanghelia a ajuns până la noi.

În secolul IV, când și Sfântul Ioan Gură de Aur a fost ales tot așa, el a înțeles de timpuriu că slujba preoției este foarte responsabilă și a fugit. A fugit de preoție ca și Sfântul Vasile cel Mare și a ajuns episcop fără voia lui. Dar când a ajuns episcop, L-a slujit pe Domnul cu o rară abnegație și dăruire.

Tot în secolul IV a fost ales și episcopul Teofil al Alexandriei. Tot poporul l-a ales ca fiind un om vrednic de această slujire, dar Teofil și-a pierdut starea cea bună și a devenit un vrăjmaș de moarte al Sfântului Ioan Gură de Aur. Ne întrebăm: Cum a fost posibil? Explicația este simplă dacă cunoaștem pe Domnul și cuvântul Lui: Teofil n-a rămas în starea în care era când a fost ales. Teofil a pierdut legătura cu Domnul. Teofil a pierdut starea pe care o avea când a fost ales episcop și a redevenit om firesc. Și rămânând în starea aceasta fără să se pocăiască, a devenit un om învrăjbit, înrăit. În legătură cu acest gând am citit versetul din Coloseni. Sfântul Pavel ne redă în capitolul 3 chiar o stare ca asta: “Voi ați înviat împreună cu Hristos. Dacă ați înviat, gândiți-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Că viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.” Dar după câteva versete zice: “Voi, care ați înviat cu Hristos, lepădați pe cele rele.” Asta înseamnă că cele ce urmează erau în unii dintre ei. “Lepădați toate aceste lucruri: mânia, vrăjmășia, răutatea, clevetirea, vorbele rușinoase.” Pentru că mântuirea, procesul mântuirii, ține toată viața și e o luptă care trebuie dusă zi de zi, tot timpul vieții. De aceea se vorbește despre cele patru categorii de oameni ca mod de viață: oameni care încep rău și sfârșesc rău, care încep rău și sfârșesc bine, care încep bine și sfârșesc rău și care încep bine și sfârșesc bine. Deci este o categorie de oameni care încep bine și sfârșesc rău. Există și această categorie de oameni care au fost credincioși o vreme, au căzut din acea stare și au sfârșit rău. Istoria Bisericii ne dovedește acest amar adevăr. Sfântul Pavel zice chiar de la începutul Bisericii, chiar din primul secol că au fost pe lângă el unii frați care i-au fost aproape, care l-au slujit pe Domnul împreună cu el și care la un moment dat s-au depărtat. Zice: “Dima m-a părăsit din dragoste față de lumea de acum.” Apoi: “Toți cei din Asia m-au părăsit.” Cum e posibil să fii o vreme credincios și apoi să ajungi un om rău, necredincios. Asta înseamnă că în vremea când ai fost credincios, n-ai prea fost. Doar ai părut că ești. Cum zice Apocalipsa: “Îți merge numele că ești viu dar ești mort.” Așa încât, trebuie să fim foarte atenți și cu grijă fiecare în dreptul nostru. Nu contează ce zic oamenii despre noi. Contează cum suntem noi înaintea Domnului. Oamenii ne pot aprecia și lăuda și să nu fie așa. Oamenii ne pot bârfi, interpreta și cleveti. Nu contează ce zic oamenii despre noi. Sigur că nu trebuie să excludem ce părere au oamenii despre noi. Dar nu contează asta în primul rând. Contează cum suntem noi înaintea Domnului. Pentru că la judecată, înaintea Domnului, nu va răspunde în dreptul meu cel care mă laudă sau mă clevetește. Răspunde fiecare dintre noi. De aceea pentru că avem de dus această luptă, fiecare dintre noi, zilnic, fiecare trebuie să ne preocupăm serios de mântuirea noastră în primul rând și apoi să dorim să ajutăm și la mântuirea altora. Pe cât ne stă în putință și pe cât harul Domnului ne ajută, în funcție de noi, pentru că atât cât ne deschidem, atât cât stăruim în lucrul Lui, în lupta Lui, și harul rodește în noi spre alții. Nimeni nu poate ajuta pe alții să se întoarcă la Domnul dacă nu este el mai întâi întors. Un om nenăscut din nou nu poate ajuta pe nimeni să se nască. Pentru că el este un om firesc chiar dacă poartă numele de credincios, chiar dacă are pretenția că este credincios. Nu va putea. Doar omul născut din nou în care locuiește harul Domnului și Duhul Sfânt, care este Dătătorul Vieții, poate ajuta și pe alții să se trezească și în ei dorința mântuirii, dorința cunoașterii Domnului și a slujirii Lui.

Noi suntem toți cei care l-am aflat pe Domnul, ca niște mădulare vii în Trupul Domnului. Și mădularele, într-un organism, colaborează. Niciun organ într-un organism nu trăiește de unul singur. Împreună formează trupul și împreuna colaborează. Așa încât și noi simțim la fel cu cei care s-au născut din Domnul și sunt făpturi vii și mădulare vii în Trupul Domnului. Cu cei care nu s-au născut, care sunt oameni firești, oricât ai vrea, n-ai cum să ai părtășie. Pentru că nu există într-un organism niciun fel de colaborare între mădularele vii și un picior de lemn. Nu există. În piciorul de lemn nu curge sânge, nu sunt vene, nu sunt nervi, oricât ai vrea. Nu poți suda un fier cu un lemn niciodată, oricât ai încerca. Așa încât, ne bucurăm și mulțumim Domnului pentru toate sufletele curate și sincere care s-au născut de Sus, care trăiesc cuvântul și voia Domnului și cu care avem părtășie. Că numai având părtășia cu Domnul avem părtășie unii cu alții, dacă ne-am întors cu adevărat la Domnul și trăim cu El și pentru El.

Noi românii avem un har special, deosebit. Toți cei care îl cunoaștem pe Domnul și l-am aflat în această lucrare sfântă, Oastea Domnului, trimisă de Duhul Sfânt în Biserica noastră, în neamul nostru, printr-un preot sfânt. Părintele Iosif Trifa a fost un apostol al Domnului de talia Sfântului Apostol Pavel și a Sfântului Ioan Gură de Aur. Fără să exageram cu nimic. Ce păcat că atâția din confrații noștri români încă nu îl cunosc pe părintele Iosif, nu îl apreciază, nu îl prețuiesc la adevărata lui valoare. El a vorbit românilor, strămoșilor, bunicilor noștri despre Domnul Iisus ca nimeni altcineva. Și a adus în poporul nostru trăirea celor dintâi creștini. Să păstrăm acest har, să prețuim acest har și să ajutăm și pe alții să afle pe Domnul în această Lucrare sfântă în care Domnul a investit mai mult decât în orice altă familie creștină. Cântări ca la Oastea Domnului nu sunt nicăieri. Atmosfera frățească, părtășia frățească, ca aici nu există nicăieri. Să păstrăm aceste haruri și daruri. Să știm să le prețuim pentru a le putea păstra. Pentru că cine nu le știe prețui, pierde harul. Pierzând harul, pierde pe autorul harului care este Domnul.

Mulțumim și pentru bucuria întâlnirii din seara aceasta, rugăm pe Domnul să ne lumineze ca să înțelegem bine cuvântul Lui și voia Lui trăind în Biserică și în adunare cuvântul și voia Lui, împlinindu-ne toate datoriile sufletești față de noi, față de frățietatea noastră, față de semenii între care Domnul ne-a așezat ca să Îl slujim, în așa fel încât să putem avea la sfârșit bucuria că nu ne-am risipit timpul și energia cu lucruri de nimic, cu lucruri trecătoare. Cum zice aici Sfântul Pavel: “Dacă ați înviat împreună cu Hristos, gândiți-vă la lucrurile de Sus, nu la cele de pe pământ.” Trăim în lumea asta, avem familii, avem servicii, dar nu trebuie să ne legăm prea mult de lucrurile lumii acesteia, nu trebuie să gândim și să dorim să fim preocupați mereu și mereu pentru lucrurile de aici, ci pentru cele de Sus – dacă am înviat, dacă am ajuns să înviem sufletește împreună cu Domnul. Ce frumos s-a spus în poezia de adineaori: Dacă îl avem pe Domnul, ni-e de-ajuns apa și pâinea. Dar noi avem mult mai mult decât atât. Cât de recunoscători ar trebui să fim noi față de Domnul. Așa cum am citit în ultimul verset: “și fiți recunoscători”. Că noi avem mult mai mult decât strictul necesar. Să nu dorim mai mult decât multul pe care îl avem. Ci să ne facem timp și să cugetăm, să medităm la lucrurile de Sus. Pentru veșnicia în care vom intra, să ne pregătim cât mai mult și cât mai bine. Domnul să ne mărească voința, să ne întărească credința ca să putem nu doar vorbi, ci trăi așa.

Pr. Viorel Chircă