Închipuie-ţi că dormi într-o casă care a luat foc. Ce bine e că te-ai trezit la timp! Dar ce folos ai avea de această trezire dacă nu te-ai ridica din pat şi n-ai fugi afară? O trezire fără ieşirea din focul păcatelor n-ajunge nimic.
Taina mântuirii sufleteşti îşi are şi ea anumite stări prin care ne trece Duhul Sfânt când Îl lăsăm să lucreze în noi. După trezirea din somnul păcatelor, Duhul Sfânt începe a lucra mai departe. El îţi deschide mai întâi ochii să vezi deplin starea nenorocită şi ticăloasă în care ai ajuns. Te opreşte dintr-o dată ca pe fiul cel pierdut în calea pierzării, să afli unde ai ajuns şi ce ai ajuns.
În această stare se vede, în chipul următor, şi Ion, cel care s-a trezit din somnul păcatelor şi a lăsat pe Duhul Sfânt să lucreze în inima lui. Duhul Sfânt l-a adus la cunoaşterea stării sale celei păcătoase şi nenorocite. Cel trezit din păcate abia acum vede şi pricepe în ce stare grozavă şi fioroasă se află. Abia acum i s-au deschis ochii cei sufleteşti să vadă că a trăit o viaţă pierdută în zadar, să vadă că s-a făcut slugă şi rob în clipe de acestea când înfrângerea şi umilinţa pentru păcat le-au doborât la picioarele Domnului.
„Ieşi de la mine, Doamne, căci om păcătos sunt eu…“, a strigat Petru în clipele când Domnul l-a făcut apostol şi vestitor al Evangheliei. „Doamne, nu sunt vrednic să intru sub acoperământul casei mele…“, a strigat Zacheu în clipele când Mântuitorul a intrat cu mântuirea în casa lui.
Vameşul îşi bătea pieptul cu umilinţă în clipa când „s-a îndreptat“.
Saul a fost doborât de pe cal când mergea plin de trufie spre Damasc; a fost aruncat la pământ ca un biet orb neputincios şi din această stare s-a ridicat un om schimbat, un om nou: Pavel, marele apostol.
Nu pentru păcate îşi pierd oamenii sufletul şi viaţa de veci, ci pentru că nu simt păcatul, nu se înfioară de starea lor cea păcătoasă şi nu-L lasă pe Duhul Domnului să lucreze în ei.
Satan ţine încuiată inima păcătoşilor mai ales cu trufia. Păcătosul nu vrea să audă de nici un fel de umilinţă şi înfrângere… Trufia lui împiedică lucrarea Duhului Sfânt.
Începutul şi temelia mântuirii noastre sufleteşti sunt înfrângerea, smerenia şi umilinţa, care purced din cunoaşterea şi recunoaşterea stării noastre celei păcătoase. „Aproape este Domnul de cei cu inima înfrântă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui“ (Psalmul 33, 18). ,,Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50, 18).
Un vestitor al Evangheliei l-a învăţat pe un mare păcătos să-şi înceapă îndreptarea rostind două săptămâni la rând o rugăciune din patru cuvinte: „Doamne, arată-mi inima mea!”
După două săptămâni, l-a aflat plângând cu amar. Îşi „aflase“ inima. Această aflare este începutul mântuirii. Cu această aflare s-a mântuit şi vameşul.
Când ai ajuns la aflarea aceasta, Duhul Sfânt te duce mai departe, în faţa iubirii lui Dumnezeu, să vezi şi să afli cum ţi-ai cheltuit în zadar viaţa. Să vezi şi să afli că tu eşti într-o stare grozavă, fioroasă, într-o stare de pieire sufletească şi trupească…
Ajuns în starea aceasta, deodată simţi un fior, un cutremur care îţi străbate toată fiinţa. Mâinile ţi se strâng cu căldură spre olaltă, graiul ţi se stinge şi ochii încep a slobozi lacrimi. Lacrimi calde şi scumpe sunt acestea. Sunt lacrimi de căinţă. Sunt lacrimi care vestesc că se va naşte un om nou, o făptură nouă.
De când eram preot la ţară îmi aduc aminte că am dat odată peste un om care plângea cu hohot mare, de parcă-i murise toată familia.
Ce ţi s-a întâmplat, dragă suflete, de plângi aşa de tare, l-am întrebat eu? Ți-a murit cineva din casă sau ai avut vreo pagubă în bani sau avere?
O, dragă părinte, mi-a răspuns omul, n-am avut nici o pagubă de felul acesta…. Eu mă plâng pe mine însumi ca pe un mort în păcate şi fărădelegi. Eu plâng pentru că mi-am cheltuit în zadar talanţii pe care mi i-a dat Dumnezeu. Eu plâng, pentru că mi-am risipit averea cea sufletească.
Plângi, dragă suflete, plângi înainte, i-am zis eu atunci, căci lacrimile acestea sunt lacrimi sfinte, sunt lacrimi prin care lucrează Duhul lui Dumnezeu, sunt lacrimi care vestesc mântuirea sufletului tău.
Dar taina mântuirii noastre sufleteşti încă nu se sfârşeşte numai cu lacrimile căinţei. Lacrimile uşurează, dar încă nu mântuie. Odată cu lacrimile, trebuie să căutăm şi o scăpare, o mântuire, un Mântuitor, odată cu lacrimile trebuie să se trezească în noi şi mai mult fiorul pierzării în care am ajuns şi dorinţa de a scăpa din această pierzare.
Un al doilea început al mântuirii tale sufleteşti este în clipa în care afli că singur nu te poţi izbăvi; că îţi trebuie un ajutor din afară. Mântuirea ta începe în clipa când te simţi căzut în prăpastia pierzării şi strigi plângând cu amar: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi dintr-o astfel de moarte?“ (Romani 7, 24).
Când ai ajuns în starea aceasta, se iveşte în zare Crucea şi vestea cerească, cea mai minunată veste care s-a auzit pe acest pământ: „Sângele Lui ne curăţeşte de orice păcat” (I Ioan 1, 7).
Cu aceasta se deschide o altă uşă, se deschide uşa cea din urmă care duce la taina cea mare a mântuirii noastre sufleteşti: la Crucea şi Jertfa Mântuitorului.
Rugăciune
Doamne, Iisuse! Eu sunt un păcătos, eu sunt cel mai păcătos om din lume. Averea sufletească am risipit-o… talanţii i-am cheltuit în zadar, haina mi-am murdărit-o. Totul e stricat, totul e putred, totul e bolnav în mine. „Tot capul meu este bolnav şi toată inima mea sufere de moarte“ (Isaia 1, 5). „Inima mea s-a tulburat întru mine şi frica morţii a căzut asupra mea (Psalmul 54, 4). Sufletul meu este mâhnit şi mă tulbură (Psalmul 142, 4). Totul s-a tulburat înlăuntrul meu… Păcatele şi fărădelegile s-au grămădit în sufletul meu ca un vulcan ce clocoteşte. Fă Tu, Doamne, ca din acest vulcan să ţâşnească lacrimi fierbinţi de căință! Să ţâşnească mărturisirea păcatelor mele.
Sunt bolnav, Iisuse Doamne, şi Tu singur mă poţi tămădui, căci Tu ai zis: „…bolnavilor le trebuie doctor“ (Matei 9, 12). Mă scufund în pieire şi numai Tu singur mă poţi scăpa.
Doamne Iisuse! Eu vin la Tine cu toate păcatele mele şi cu toate lacrimile mele. Primeşte-mă şi mă mântuieşte. Amin.
Preot Iosif Trifa, Oglinda inimii omului
