Biblia nu ne spune mai amănunţit ce fel de lume era înainte de potop. Ne spune numai atât că se înmulţiseră oameni şi se stricaseră foarte. Cu siguranţă însă se poate spune că înainte de potop a trăit o lume foarte înaintată. Însăşi corabia lui Noe cea clădită cu mare meşteşug este şi ea o dovadă despre ştiinţa şi înaintarea oamenilor din acele vremuri. Lumea dinaintea potopului era plină de bogăţie, de luxuri, de cultură şi de ştiinţă. Dar, vai, toate acestea nu erau de nici un folos, pentru că toate erau otrăvite cu otrava păcatelor şi stricăciunilor sufleteşti (şi oare azi nu e tot aşa?)
Lumea dinaintea potopului va fi fost plină de ştiinţă şi de oameni învăţaţi, aşa cum e şi cea de azi. Dar ştiinţa şi învăţaţii n-au dat nici o importanţă lui moş Noe şi predicilor lui. Ce trecere ar fi putut avea moş Noe, un om neînvăţat din popor, în lumea învăţaţilor? „Gazetele“ din acele vremuri vor fi scris în batjocură despre cum s-a ivit un bătrân „superstiţios“ ce predică un potop. Ştiinţa va fi râs, spunând că un astfel de potop este o „prostie“; el este contra „legilor naturale“. Ploile îşi au legile lor naturale.
Şi oare ce se va fi întâmplat când au început ploile potopului? Toată lumea „cultă“ din acele vremuri se va fi îndreptat spre părerile ştiinţei, ale meteorologiei. Ştiinţa aceasta se va fi grăbit să explice oamenilor cauza ploilor. Gazetele vor fi fost pline de părerile specialiştilor de la Meteorologie. Învăţaţii de acolo se vor fi înfundat cu capul în cărţi şi îşi vor fi tremurat ochelarii pe nas să explice oamenilor „cauzele naturale“ ale ploilor.
În toate părţile vor fi răsunat telefoanele şi telegramele aducătoare de veşti.
„Alo, Egipt!… Alo, China!… ce maximum de umiditate e pe acolo? „Pe aici, vor fi răspuns cei întrebaţi, plouă de 15 zile. Toate semnele arată că acesta e maximum de umiditate. Barometrul cedează… ploile vor înceta“…
După astfel de vorbiri şi ocoşeli, gazetele vor fi ieşit cu ştiri aducătoare de linişte: „În Egipt şi China apele scad… meteorologia spune că a fost o generală rupere de nori. De la Ecuator s-a abătut un curent aducător de ploi torenţiale ce în curând vor înceta“.
Cititorii se vor fi culcat liniştiţi la cap cu înştiinţările oficioase ale Institutului de Meteorologie. Dar ocoşelile ştiinţei nu le-au fost de nici un folos. Apele au crescut şi pe toţi i-au înecat, împreună cu cei învăţaţi.
Ştiinţa de pe timpul potopului vedea numai ploaia, dar nu vedea mâna şi mânia lui Dumnezeu dinăuntrul ploilor. Ştiinţa râdea de potopul lui Noe. Potopul nu încăpea în socotelile ştiinţei. El rupea „legile naturale“; el aparţinea credinţei, iar ştiinţa nu prea are credinţă.
Aşa e şi azi. Ştiinţa se sileşte să le explice pe toate numai prin puterile ei şi pe „cale naturală“. Într-o carte am citit „studiul“ unui învăţat care spune despre potopul lui Noe că a fost o „revărsare a mărilor“, un „lucru natural“.
De ani de zile, viaţa noastră este plină de fel de fel de semne şi arătări cereşti. Chiar şi mersul vremii este parcă o arătare cerească. Avem ierni cu revărsări de ape şi veri cu uragane, grindine, secete etc. De la o zi la alta, vremea se schimbă cu totul. Ştiinţa pe toate se sileşte să le explice pe cale naturală. Despre schimbarea vremii spune că „s-au ivit pete în soare“ şi de aici furtunile şi vijeliile. De-i spui că-s de la Dumnezeu, te râd învăţaţii şi zic că eşti „superstiţios“ şi „prost“.
Ca şi pe timpul lui Noe, ştiinţa n-are nici azi ochi să vadă mâna şi mânia lui Dumnezeu dindărătul multelor năpăstuiri ce ne îmblătesc de ani de zile. Semnele şi arătările vremilor aparţin credinţei, de aceea ştiinţa n-are ochi să le vadă şi să le înţeleagă. Ştiinţa şi învăţaţii n-au înţelegere pentru chemările sufleteşti ale urgiilor din zilele noastre.
Nici ştiinţa, nici oamenii din ziua de azi n-au ochi sufleteşti să vadă mâna şi mânia lui Dumnezeu dindărătul urgiilor ce vin peste noi. Când se va apropia sfârşitul lumii cu: cutremure de pământ, cu semne în lună şi în soare, cu zguduirea pământului (Matei 24), lumea se va prăpădi, citind comunicatele liniştitoare ale Institutului de Meteorologie.
Semnele şi arătările cereşti ce ne urmăresc de ani de zile sunt chemările Domnului… sunt ploi şi furtuni ce ne cheamă să intrăm în corabie. De ani de zile plouă mereu la necazuri şi greutăţi. De ani de zile s-a slobozit peste noi un potop de necazuri şi greutăţi. O mână nevăzută, de sus din cer, parcă ne urmăreşte şi varsă peste noi urgie şi osândă. De ani de zile, Domnul vorbeşte cu noi prin fel de fel de semne şi arătări cereşti, dar noi, ochi avem şi nu le vedem, minte avem şi nu le pricepem. „Dumnezeu vorbeşte când într-un fel, când într-altul, dar omul n-ascultă“ (Iov 33, 14).
Ca şi lumea de pe timpul lui Noe, noi n-avem ochi sufleteşti să vedem mâna şi mânia lui Dumnezeu dindărătul urgiilor ce s-au slobozit peste noi. Văd oamenii semnele şi arătările cereşti, se înfricoşează de ele, dar n-ascultă chemarea lor: de răutăţi nu se lasă şi în corabie nu intră (intră la crâşmă şi beau „să le treacă de necaz“).
Dragă cititorule! Trăim vremuri biblice. Trăim vremuri ce strigă pe noi şi ne cheamă să intrăm în corabie. Vremile noastre sunt strigarea Domnului: „Treziţi-vă, oamenilor, din răutăţi, căci vin apele morţii… vine ziua cea înfricoşată a urgiei… intraţi în corabia mântuirii“!
Pleacă îndată, dragă suflete, şi intră în corabie! Nu vezi cum cresc apele stricăciunilor? N-auzi cum vuiesc valurile fărădelegilor? Nu vezi cum se îneacă oamenii în potopul răutăţilor? Şi tu stai liniştit?
Eu socot că, după câteva sute de ani, după ce se va fi prăpădit de mult rândul acesta de oameni, urmaşii noştri vor vorbi despre noi şi rândul acesta de oameni, întocmai cum vorbim noi despre oamenii din timpul potopului. Dascălii acelor vremuri vor povesti despre noi copiilor din şcoală, zicând : „Fost-a în vremile acele că oamenii părăsiseră cu totul pe Dumnezeu si Dumnezeu i-a certat pe ei cu multe pedepse să se întoarcă din calea răutăţilor. Trimis-a peste ei războaie înfricoşate, trimis-a scumpete nemaipomenită, necazuri nemaiauzite, trimis-a secete, grindină, potopuri şi fel de fel de urgii, dar ei nu s-au îndreptat, ci au murit în păgânătăţile lor“.
Un om mă întreba, de ce oare Dumnezeu nu mai face atare minune, poate atunci oamenii s-ar mai înfricoşa. O, dragă suflete, i-am răspuns eu, Dumnezeu face şi azi minuni. E plină lumea şi vremile noastre de semne şi arătări cereşti, numai cât oamenii n-au ochi sufleteşti să le vadă şi să le înţeleagă.
Preot Iosif Trifa, Corabia lui Noe
