Un vestit predicator și un om de credință, a scos o carte întreagă despre darurile pe care ni le dă nouă Crucea Golgotei. Dăm mai jos o mică spicuire din aceste daruri.
Crucea lui Hristos stă ridicată înaintea noastră ca un semn al izbăvirii noastre; prin ea aflăm că marele nostru potrivnic, numit de Scriptură șarpele cel vechi, a avut capul zdrobit; în Golgota el a primit lovitura de moarte, chiar în clipa când dădea cel mai mare asalt asupra lui Dumnezeu şi când părea că a biruit. Hristos a şters zapisul ale cărui porunci ne asândeau şi care stătea în picioare împotriva noastră şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce (Coloseni 2, 14-15). Dar, dând lovitura de moarte vechiului amăgitor, Hristos a dat-o în același timp și vrăjmașului nostru lăuntric, păcatul și eul iubitor de sine; căci pe cruce Iisus Hristos S-a unit așa de bine cu noi, încât a ajuns oarecum întruparea păcatului și păcatul este acela care-i lovit în clipa când moare Hristos.
Iată de ce, oricine se așează în fața Crucii și apucă printr-o faptă de credință, Lucrarea săvârșită de Hristos, poate și trebuie să se numească, slobod de păcat; şi va fi slobod în măsura în care, ne mai ascultând de insuflările Mincinosului, va crede în biruinţa minunatului lui Mântuitor. Când a fost vărsat sângele mielului de Paşte în Egipt şi pus pe ușiorii de la uși, israeliții au putut să se numească slobozi de jugul lui Faraon și toți aceia care în clipa aceea, au voit mai bine jugul Domnului în locul jugului cârmuitorului Egiptului, au putut să părăsească țara robiei și să înainteze veseli spre pământul făgăduinței.
După plecarea lui Iisus, când ucenicii au primit Duhul Lui, sinedriul a încercat să le împiedice mărturia; i-a oprit în totul și în multe rânduri să vorbească și să învețe în Numele lui Iisus. Trudă degeaba! Cei ce făceau parte din sinedriu erau în fața unor oameni slobozi, izbăviți prin Crucea lui Hristos, care au răspuns numaidecât, ei, niște bieți pescari din Galileea, acestor oameni învățați și cu trecere în Ierusalim: Judecaţi voi singuri, dacă este drept înaintea lui Dumnezeu; căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut și auzit (Faptele Apostolilor 4, 19-20). Sinedriul degeaba i-a tot amenințat cu pedepsele cele mai grele, dar n-au folosit la nimic, lumea avea înaintea ei niște oameni neatârnați, pe care nimic, nici chiar moartea nu-i putea opri.
Totul s-ar schimba dacă Crucea lui Hristos ar ajunge marea școală de solidaritate omenească și ținta străduințelor tuturor; faţa lumii s-ar schimba dacă toți, bogați și săraci, învățați și neînvățați, stăpâni și lucrători, căpetenii de stat și simpli cetățeni s-ar învoi să treacă fiecare prin Cruce, ca să moară față de ei înșiși și să învieze în alții.
Strâng în câteva cuvinte cele de mai sus, spunând că omenirea va fi mântuită prin cruce sau va fi pierdută fară ea, pierdută pentru totdeauna, ca trupul neînsuflețit căruia i s-a tăiat capul, căci prin Cruce Dumnezeu dă totul omenirii dându-i înapoi o căpetenie, pe Iisus Hristos, Fratele mai mare, și prin El pe Dumnezeu Însuși, Tatăl nostru, care este în Ceruri. Prin Cruce, în același timp, El dă înapoi oarecum omenirea sieși, izbăvindu-i mădularele de damblaua lor, ca să le pună pe toate unele în slujba altora. Prin Crucea bine înțeleasă, toți pot ieși din egoismul care-i omoară și care dărâmă organismul și să intre în viața dragostei, care fiind viața dumnezeiască, face să se învioreze organismul și fiecare din mădularele lui.
În zorile istoriei, oamenii au încercat să facă fără Dumnezeu o foarte mare clădire, care să le slujească drept punct de unire pe fața pământului. Turnul Babel a fost o încercare de lucrare de unire, zămislită și făcută în neatârnare față de Ziditor. Ce-a ieșit din ea foarte repede? Fiecare, lucrând după ideile lui, în chip neatârnat, deci iubitor de sine, dezbinarea n-a zăbovit să se strecoare printre lucrători, căci nu era un plan general. Neînțelegerea s-a ivit și unirea visată a ajuns la o puternică neizbutire. Peste multe veacuri, niște oameni adunați la Ierusalim, cu prilejul unei sărbători religioase, au primit botezul Duhului Sfânt. Atunci au luat naștere Rusaliile creștine, când niște oameni au putut să se înțeleagă, măcar că vorbeau niște limbi străine, pentru că inimile înțelegându-se, au putut să se topească împreună. O sută douăzeci dimineața, erau mai mult de trei mii seara. Toți în clipa aceea, plini de bucurie, n-au avut decât un gând: să pună totul deobşte şi să trăiască întocmai ca o mare familie de fraţi în jurul Tatălui tuturor şi a fratelui întâi născut, pe care-L căpătaseră din nou. Și lumea mișcată văzând cum se iubeau, a venit cu grămada să se unească cu ei. Cum s-a putut face o asemenea minune? Pe temeiul simplu că toţi trecuseră prin Cruce şi în schimb primiseră Duhul Sfânt, adică pe Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu prin Hristos, pus iarăşi pe scaunul de domnie, Dumnezeu aşezat iarăşi în inimă, însemna dragostea, pacea, viaţa, slobozenia date iarăşi omului.
Oricine nu mai vrea amăgiri şi suspină după verdeaţa din pustie, oricine vrea fapte în locul visărilor, va voi totdeauna mai bine Rusaliile în locul lui Babel. Dar să nu uite: Babel este, Babel va fi totdeauna icoana omenirii fără Dumnezeu. Rusaliile sunt semnul aceleiași omeniri schimbate de Dumnezeu. Și pentru ca cea dintâi să ajungă cea de a doua, trebuie să treacă prin Cruce, să moară împreună cu Iisus cel Răstignit față de viața de iubire de sine, ca să învieze împreună cu El la viața de dragoste.
Preot Iosif Trifa, Ziarul Isus Biruitorul, anul 1935, nr. 36, pag. 4