Nu o dată, învăţaţii care cercetează viaţa păsărilor şi-au pus întrebarea: de ce cântă păsările? Răspunsurile şi părerile au fost şi sunt diferite; la o regulă nu s-a putut ajunge. Singura părere în care s-au întâlnit cu toţii este că: păsările cântă fără să aibă lipsă de nimic; fără să ceară nimic prin cântările lor.
Păsările cerului ne sunt apoi o predică vie şi prin altceva: prin cântările lor. Tatăl Ceresc se îngrijeşte de ele, dar, în schimb, şi ele Îl slăvesc neîncetat prin cântările lor. Pădurea e cu adevărat o biserică măreaţă ce răsună de cântecele de slavă ale păsărelelor.
Chipul de alături ne arată pe Mântuitorul Hristos ducându-Şi crucea în sus spre Golgota. Apostolii Îl părăsiseră de frica iudeilor, dar iată, femeile se ţin în urma Lui cu plângere şi lacrimi pentru patimile ce le îndură. Nici iudeii, nici ostaşii n-au putut opri calea de durere şi de iubire a femeilor pentru Mântuitorul Hristos. Iată-le, se suie spre Golgota cu Hristos şi, ajunse acolo, se aşază la picioarele crucii şi plâng patimile şi moartea Mântuitorului.
Biblia este plină de examene de credinţă, prin care Domnul Dumnezeu a pus la încercare credinţa robilor Săi. Printr-un un astfel de examen de credinţă a trecut şi dreptul Iov. Cine era Iov? Era, aşa cum spune cartea care-i poartă numele, un om „fără prihană şi curat la suflet. El se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău”. Se lăudau şi îngerii din cer cu viaţa lui Iov.
Psalmul 37, versetul 7
Nemulţumirea şi cârtirea faţă de lucrările lui Dumnezeu şi rânduielile Sale sunt dovada celei mai vinovate neîncrederi în înţelepciunea Sa şi în dreptatea judecăţilor şi faptelor Lui, pe pământ şi printre oameni. Ce neplăcut şi supărător lucru este pentru oricine să aibă mereu de a face cu un suflet mereu nemulţumit şi cârtitor…, cu o fire căreia niciodată nu i se face nimic pe plac, ci care totdeauna găseşte motive să cârtească, să ţipe, să se certe, să discute, să reclame…
Psalmul 37, versetul 1
Îţi trebuie o mare putere de înfrânare atunci când vezi pe oamenii lumii acesteia bucurându-se de toate binefacerile şi darurile lui Dumnezeu şi totuşi trăind tocmai contrar voii Sale.
Duminica întâi după Paşti se numeşte Duminica Tomii, adică a Apostolului Toma, care n-a voit să creadă că a înviat Domnul până ce nu şi-a pus mâna în coasta Lui. De aceea i se zice lui Toma „necredinciosul”. În legătură cu Duminica Tomii, vă voi spune o poveste care ne-a rămas din cele mai vechi timpuri despre acest apostol al Domnului.
„Căutaţi la păsările cerului că nici seamănă, nici seceră, nici adună în jitniţe şi Tatăl Ceresc le hrăneşte pe dânsele. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?“ (Matei 6, 26)
Ziua Învierii este, înainte de toate, un praznic de bucurie. Strămoşescul salut „Hristos a înviat!“ răsună ca un cântec de bucurie. El ne aduce vestea cea scumpă că puterea morţii a fost înfrântă. Învierea Mântuitorului ne-a trecut „din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer“.
„Şi a văzut doi îngeri în alb şezând în locul unde fusese culcat trupul lui Iisus: unul la cap şi altul la picioare.“ (Ioan 20, 12)
Nenorocirea de a-L pierde pe Iisus se întâmplă de multe ori şi multor credincioşi ai Lui în viaţa şi în lumea aceasta. Vrăjmaşul sufletelor noastre caută neîncetat – prin tot felul de ispite, de necazuri, şi de primejdii urzite de el – să ne facă să-L pierdem pe Hristos.